– Îmi vine să mă duc pe păduri, cum se spunea, să haiducesc, să stau ascuns şi să apar în calea bogătanilor. Cu amărăştenii n-aş avea nimic, numa’ cu îmbuibaţii, cu miliardarii ăştia de carton, să le pun puşca în piept şi să îi văd cum tremură! Aşa-mi vine…
– Când s-o-mpărţit norocu’ fost-ai tu dus la lucru. Ca-n melodie. Nu te mai văita, nu e chiar aşa de rău, poate că vrei un haiduc de modă nouă, da’ nu se poate, există reguli, nu face fiecare ce vrea în societatea modernă şi ţintuită în articole de lege.
– Ce-ai tu cu mine dacă mi-e dor de Iancu Haiducul?
– Prietene, dacă ţi-e dor de Iancu te sfătuiesc să cumperi dvd-ul. Da’să vezi mai întâi Iancu Jianu Zapciul, aşa devine metamorfoza personajului mult mai interesantă, ai o cu totul altă perspectivă…
– Nu mă scoţi din ale mele, esenţa e alta, monşer. Iar adevărul e tot în vin. Şi poţi să-mi umpli paharul, nu mă supăr. Haiducii erau un fel de artişti ai codrului, eu aşa îi văd. Bine, nu te încrunta, s-au scris şi multe prostii, recunosc. S-au cusut floricele la scenarii, au strălucit paiete, ni s-a arătat o variantă care nu corespundea – uneori – cu realitatea de atunci, da’ ce rămâne? Rămâne filonul. Haiducul avea coloană vertebrală, orice s-ar spune. Şi era frate cu codrul…
– Tot românul era frate cu codrul, că alţi fraţi nu avea. Numa’ Dunărea şi Carpaţii. Şi Marea Neagră într-o rână, pe-acolo ne-am şi creştinat…
– Generalizezi. Sau vrei neapărat să mă contrazici. Eu vorbeam despre haiduci, puneam punctul pe haiduc, dacă îmi dai voie să forţez nota. Ştiu că românul s-a născut poet, presărăm versuri pe hârtie cu o patimă nebună, suntem metaforici nativ. Când ne naştem strigăm poezie – aşa îmi vine mie să cred –, nu mama, da’ ia să scoatem flintele şi să mai lăsăm poezia, măcar din când în când. Uite cum ne strânge viaţa de gât cu amândouă mâinile. Stai să mai iau o gură, că mă lasă respiraţia…
– Auzi cum susură natura, a venit primăvara. Creşte iarba. Şi cerul e altfel…
– Cerul e cer, s-a mai înseninat. Şi primăvara asta, ca şi celelalte, vine cu griji suplimentare, nu numai cu iarbă proaspătă. De-aia mi-e dor de Iancu şi de haiducie… Da’ de unde iau o flintă?

♣ Cristian Lisandru