În ochii tăi se-ascunde luna…

Suntem doar noi, acum, sub pleoapa serii,
Când lumea e redusă la tăcere.

Oferă-mi dreptul de-a trăi extatic,
Dezmiardă contradicţia din mine
Şi spune-mi că-i perfect şi-i foarte bine
În tot acest scenariu dilematic.

A mai căzut o stea. Şi o dorinţă
S-a prins în păru-ţi răvăşit de doruri,
Un clovn şomer aleargă prin decoruri,
Lovind malign în propria-i fiinţă.

Rămas-au încă replici nerostite,
Mai mulţi actori au emigrat spre moarte,
Noi ne ascundem, iarăşi, într-o carte
Şi toate-s vechi. Şi toate prevestite.

Am cumpărat, pe-un vis, un colţ de viaţă,
Va fi al nostru pentru totdeauna,
În ochii tăi se-ascunde, astăzi, luna,
Iar astrologi celebri ne răsfaţă.

♣ Cristian Lisandru (2013)

Noi suntem tâmpiţi…

Suntem tâmpiţi pentru că suntem permisivi. Pentru că avem încredere. Pentru că dorim să fim citiţi, înţeleşi, aplaudaţi. De-abia aşteptăm cititori şi comentatori noi, ajungem mai repede la orgasmul intelectual, acela care ne face să transpirăm şi să credem că suntem unici.

În ultima vreme, blogosfera asta – despre care unii spun că e mocirlă, alţii că ar fi o ghenă de gunoi; mă şi întreb ce dracu` caută pe aici dacă au astfel de păreri?! – primeşte sânge proaspăt prin nickname-uri.

Am şi eu vreo şapte-opt ani prin blogosferă. Semnez cu nume şi prenume, fără a mă supăra pe oameni corecţi care au ales să-şi prezinte ideile sub protecţia anonimatului. I-am privit circumspect, într-o primă fază, i-am citit, ne-am citit, ne-am comentat, ne-am descifrat – sau cel puţin am încercat. Încetul cu încetul, zi după zi, postare după postare, am realizat că, din diferite motive personale, unii oameni/bloggeri aleg să nu îşi declare identitatea. Dar nu sunt nişte labagii cu ifose – aşa cum se întâmplă mai nou.

Vine câte un aiurit din ăsta şi cădem pe spate, se lipeşte de blog ca râia şi îi dăm imediat follow ca şi cum de-abia aşteptam asta. Ne ducem şi comentăm. Suntem luaţi de sus, adică fraierilor, lasă că v-o trag eu, poate că mă şi ştiţi dar vreau să mă joc cu voi, mi s-a făcut de leapşa anonimului. Nickname-ul e fericit în obsesia lui purulentă. În putoarea lui pe care noi acceptăm să o mirosim. Începe să umble brambura printre bloguri, devine – de regulă – filozoful de serviciu, pozează în interesantul neamului, preia citate pe care le interpretează, citeşte două-trei paragrafe şi aplică metoda „uite despre ce vorbesc, uite ce interesant sunt”. Dă sfaturi, se ia de lume, să ia de propria neputinţă, face şi versuri, cântă pe limba sa. Uită de IP, vine şi te înjură cu altă identitate – adrese de mail, alt nickname etc. Ca musca-n curu` calului, n-are rost să facem pe delicaţii cu astfel de specimene. Te uiţi, citeşti, te cruceşti… Pe urmă dispare – după ce intervine frigiditatea, nu poţi rezista la nesfârşit fiind bolnav irecuperabil. O fi masturbarea publică bună, dar nu merge á la long.

De ce dispare nefericitul/nefericita? Sau de ce reapare respectivul/respectiva sub altă identitate? Fiindcă aceşti frustraţi fără nume nu acceptă să se masturbeze în privat.  Ei/ele doresc numai masturbarea publică. Aşa ejaculează. În public. Or fi avut probleme în familie. Nu i-au iubit mamele sau i-au iubit prea mult. Sunt nişte impotenţi mintal care au descoperit că online-ul şi anonimatul le oferă soluţia ideală pentru a fi şi ei fericiţi. Nişte amărâţi.

Iar noi suntem nişte fraieri (ar trebui să ne confecţionăm şi diplome) fiindcă dăm năvală şi le cântăm în strună fără a ne întreba cine sunt, ce vor, ce-i mână pe ei/ele în luptă etc. Suntem de o credulitate dezarmantă întreţinând conversaţii online cu anonimi.

Mi-am propus să fiu selectiv. Exceptând nickname-urile cunoscute ale blogosferei – peste care au trecut nişte ani şi nu mai ascund tot felul de perversiuni online – nu voi mai băga în seamă tiriplici fără nume şi prenume. N-am nevoie de un Norman Bates multiplicat care mai face şi pe deşteptul. Vor să şi-o frece? Vor să fie şi ei excitaţi, să cunoască extazul? N-au decât, dar nu la mine pe blog. Apropo, am un nou buton pe tastatură – el se numeşte SICTIR.

Plus că…

vine din anonimat
se îndreaptă tot într-acolo
târându-se prin propriile bale
însăilează gânduri abstracte
pe blogul personal
filozofie de gang
idei de prin spatele blocului
sau şutite de pe wikipedia
are nickname
aşa că poate să înjure fără perdea
inventează adrese de email
yahoo-ul i-a devenit fetiş
oamenii habar n-au
suferim de credulitate
nu ne mai vindecăm
el râde în barbă
după ce umblă de colo-colo cu limba scoasă
caută atenţie pentru a digera frustrări personale
e un fel de norman bates mioritic
însă are doar blog nu motel
deocamdată
totuşi
mirosul de hoit cu IP dinamic
e inconfundabil
el trăieşte dar e mort
şi nici nu ştie

♣ Cristian Lisandru

gând (2)

… pluteau pe sub bărbia ascuţită a lunii câteva gânduri răzleţe, unul dintre ele sunt chiar eu – încercam să spun, numai că toate cuvintele se înverşunau să rămână în mine, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi revoltat şi nu ar mai fi vrut să iasă (în lumea mea, în lumea lor, în lumea noastră?) –, iată că am ajuns un gând, fără să îmi dau seama, fără să doresc asta, oare voi fi atât de incitant încât să mă gândească un el/o ea, la un moment dat, ferecându-mă într-o lacrimă, într-un surâs timid, într-o înfiorare?

♣ Cristian Lisandru

joc

ha ha ha
râdeau cu toţii
tabla aceasta caroiată
este prea mare pentru tine
mâinile înfipte în şolduri
îi transformau în amfore
goale de conţinut
un singur cuvânt bine ţintit
le-ar transforma în cioburi
pe urmă au clipit reflectoarele
deasupra unor intrigi albe şi negre
regina m-a trimis mai aproape cu o căsuţă
de amantul ei nebun
în timp ce regele
ţinut în şah de un turn pe jumătate surpat
urla isteric după un cal salvator

♣ Cristian Lisandru (2016)