Nu se chinuise. Murise în somn. Un bătrân tăcut, atât de tăcut încât se întrebase de foarte multe ori dacă omul acela înşirase o mie de vorbe pe aţă, în toată viaţa lui. Îl vedea prin ceaţa amintirilor, cu spatele un pic aplecat, umblând de colo-colo prin curte, bătând un cui, legând o sârmă, dând cu mătura. El şi cu gândurile lui. După ce îi murise nevasta vorbise şi mai puţin. Îi scrisese, de câteva ori, dar nu primise răspuns. Şi-l imagina, seara, stând întins pe pat şi ascultând muzică populară la difuzorul fără vârstă, agăţat în perete. Vecinul care-l găsise mort îi spusese că nici la poartă nu mai ieşise de ceva vreme. Îl striga peste gard, îl vedea dând din mână a lehamite, ca unul care nu doreşte decât să fie lăsat în pace. Un însingurat care se retrăsese din viaţă în tăcere, ca şi cum şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul să nu mai deranjeze pe nimeni.

Priveşte cana albă cu buline roşii. Mai mari, mai mici, imaginaţia artistului fusese lăsată să se distreze. Priveşte şi toarta strâmbă.
Bea, băiatul mamii, e proaspăt, îţi face bine.
Lasă-l femeie, mai bine adă o ţuică, e bărbat, îl momeşti cu lapte, ca pe ţânci?
Vocea ei. Vocea lui. Vocile lor. De undeva se aude mugetul unei vaci. Cotcodăcesc găini, iar un cocoş dă de ştire că el face legea în bătătură. Duce cana la gură şi soarbe cu poftă.
E bun, băiatul mamei?
Bun, mamă. Ce mai faceţi voi?
Cu ale noastre… Da` tu, eşti bine? Parcă ai mai slăbit.
Lasă-l, femeie… Adă ţuica aia.

*

Cutia de chibrituri se mai rostogoleşte de câteva ori. Izbucnesc strigăte de bucurie. Sunt desfăcute alte sticle, primeşte şi el una, o duce la gură, soarbe. Berea are gust de lapte fiert. Amestecat cu ţuică. Icneşte şi aprinde o ţigară. Când trage din ea, simte cum toată viaţa trecută îi ajunge direct în plămâni. Tuşeşte cu lacrimi.

*

Uneori îi este frică de lumea în care trăieşte, chiar dacă realitatea de jurul său nu este sfâşiată de bombe aruncate din avioane care poartă sub aripi o moarte multiplicată. Nu se aud sirene ameninţătoare, nimeni nu fuge, ţipând, către adăposturi insalubre sau către staţiile de metrou, mâncarea nu este raţionalizată şi, fireşte, nimeni nu suportă o teroare cotidiană fiindcă gândeşte altfel sau pentru că se închină unui Dumnezeu pe care majoritatea nu-l acceptă.

În definitiv, îşi spune câteodată, stând cu bărbia sprijinită în palme, în vreme ce scrutează bulevardul de la înălţimea a şapte etaje, oamenii l-au numit pe Dumnezeu în fel şi chip, de-a lungul timpului, oferindu-i chiar şi o imagine de bătrân înţelept şi răbdător, umanizându-l excesiv şi considerând, aiuritor, că Dumnezeul lor este mai bun decât Dumnezeul altora.

♣ Cristian Lisandru