Problemele de cuplu au fost şi sunt un subiect fierbinte, iar textierii moderni – puternic ancoraţi în realitatea imediată, creuzet al marilor idei 🙂 – nu-l pot evita. Deşi, în foarte multe dintre cazuri, ar fi mult mai bine dacă ar pune computerul pe stand-by şi ar ieşi la o bere. Cu băieţii. Totuşi, ei insistă în a ne prezenta diferite cazuri „hot”, iar noi facem cunoştinţă cu personaje „cool”. Dezamăgita făptură din acest cântecel – „Floare la ureche” – este reprezentativă din acest punct de vedere.

O fi tipic bărbătesc,
Stai cu băieţii seară de seară,
Şi-mi zici că te înnebunesc,
Dacă vreau şi eu să ne plimbăm pe afară,
Dar care-i problema, problema eşti tu,
Uite care-i schema, eu nu-l vreau pe altul,
Nu pot să înţeleg unde îţi e sufletul,
Şi cum poţi să împarţi cu mine acum doar patul.

Scenariu fulminant? Nicidecum. Un scenariu clasic, „tipic bărbătesc”, vorba textierului. El nu stă cu ea, deşi ea ar dori să stea cât mai mult cu el. El pleacă în oraş fără ea, ea suferă şi nu pricepe nici în ruptul capului de ce el preferă stea cu băieţii „seară de seară” în loc să se plimbe cu ea, mână în mână, suflet lângă suflet, „pe afară”. Fireşte că se iţeşte semnul de întrebare. Dar nu este vorba despre o ecuaţie imposibil de rezolvat fără o pregătire adecvată. Ea întreabă şi tot ea îşi răspunde – iată unul dintre riscurile de a rămâne singur în timp ce partenerul pleacă în oraş pentru a suge beri nenumărate cu „băieţii”. „Problema eşti tu” (el e adevărata problemă, iar ea, după studii îndelungate, conştientizează crudul adevăr), însă fata – în pofida tuturor frustrărilor, dezamăgirilor, eventualelor lacrimi şi batiste mototolite etc. – nu îl doreşte „pe altul”. Ea nu ia în calcul despărţirea de chefliu, deşi nici măcar nu înţelege unde este „sufletul” respectivului. Poate că l-a uitat pe sub masă, după ce a luat la bord prea multe beri. Poate l-a amanetat atunci când nu avea bani de bere sau l-a împrumutat vreunei picoliţe nurlii. Mai ales că el împarte cu ea, acum, „doar patul”. Adică vine acasă pe trei cărări şi, uitând de romantisme şi de eleganţa masculină atât de dorită de reprezentantele sexului frumos, doreşte doar patul. Intuim că doarme fără vise, alcoolul acţionând negativ în ceea ce priveşte vascularizarea în condiţii optime.

Eşti prea rece chiar şi când vremea e hot, hot,
Mult prea rece, nu ştiu ce-aş mai putea să fac,
Prea greu trece, timpul se aude, tic-tac,
Te-aş lăsa dar îmi eşti prea drag.

Astăzi iar pleci, mâine te întorci,
Promiţi că nu se va mai întâmplă,
Vezi că te întreci, de ce te joci
Ca pe terenul tău cu dragostea?
De parcă-i floare la ureche,
Floare la ureche,
De parcă-i floare la ureche,
De ce te joci cu mintea mea?

O fi vremea „hot, hot”, dar el – ni se confirmă ipoteza – nu se mai încinge deloc. E „mult prea rece”, fata nu ştie ce-ar mai putea să facă. Intuim că a încercat tot felul de variante sau ţinute – asistentă medicală, poliţistă, călugăriţă, chestii clasice, bla, bla, bla… – el nu şi nu. Chiar şi timpul trece mult prea greu pentru ea, iar disperarea face ca însăşi scurgerea sa inexorabilă să fie auzită de sărmana făptură neglijată. „Tic-tac”. Adânc. Şi fără (2) calorii. Numai că ea nu poate rupe mâţa-n două – „Te-aş lăsa dar îmi eşti prea drag”. Dragoste cu năbădăi. Din partea ei. Părerea lui nu o ştim, ni se spune doar că azi pleacă, mâine se întoarce (lipseşte peste noapte, ceea ce este şi mai grav, mai împărţiţi patul sau nu?), îşi ia mutra spăşită şi promite că nu mai face, se întrece cu gluma, se joacă – precum ar fi pe terenul lui, ceea ce ne face să credem că ei sunt pe terenul ei, poate chiar în casa ei, cu acte în regulă – de parcă totul ar fi ca-n titlul piesei. „Floare la ureche”. Un superficial. Aşa îl percepem, un lasă-mă să te las care nu apreciază ce făptură minunată i se cuibăreşte în braţe, dorindu-l insistent. Chiar pe terenul ei. Şi, la un moment dat, soseşte întrebarea formidabilă – „De ce te joci cu mintea mea?” Chiar, domnule, de ce?

Eu nu ştiu cum poţi tu să stai
Atât de calm şi relaxat,
De ce nici măcar nu mai dai
Niciun semn de unde eşti plecat,
Paranoia,
În capul meu se poartă o luptă ca în Troia,
Eu nu vreau să lupt dar mă împinge nevoia,
Rănile-s adânci, nu le vindeci cu aloea,
Spune-mi de ce.

Noi suntem de părere că există unele explicaţii în legătura cu atitudinea suspect de relaxată a bărbatului. Dar nu dorim să punem paie pe foc. Însă pericolele o pândesc la tot pasul pe trista eroină – „Paranoia,/În capul meu se poartă o luptă ca în Troia”. Acesta este momentul culminat al piesei, se demonstrează şi că fata a citit ceva la viaţa ei, trimiterea către legendara cetate fiind un exemplu elocvent. Drama personală ar fi cu atât mai mare dacă s-ar trezi şi cu paranoia în fişa medicală. Dar reuşeşte să rămână pacifista de serviciu – „nu vreau să lupt dar mă împinge nevoia”. Rănită la propriu şi la figurat, fata nu uită că deţine unele cunoştinţe care ne determină încă o dată să o privim cu alţi ochi – „Rănile-s adânci, nu le vindeci cu aloea”. Aşa este, fată, nici tratamentele naturiste nu te pot ajuta acolo unde intervine sintagma „Dragoste cu sila nu se poate”… Totul se încheie cu strigătul ei de revoltă. „Spune-mi de ce”. Dar cine să-i răspundă? El e la bere. „Cu băieţii”. Sau ca băieţii, că oameni suntem şi noi… 🙂

♣ Cristian Lisandru