Crede – simte? – că omenirea nu poate fi supravegheată/pedepsită/mântuită sau, pur şi simplu, mângâiată pe creştet de o armată întreagă de dumnezei care se află într-o concurenţă acerbă. Încearcă să-i vizualizeze, înghesuindu-se pe deasupra lumii şi pretinzând întâietatea divină pentru a câştiga notorietate. Sau pentru a face pe plac muritorilor. O luptă pentru câştigarea supremaţiei divine, dusă dincolo de legi, dincolo de logica elementară, însă – într-un astfel de scenariu – această logică la care se raportează oamenii (tocmai pentru că, în momente dificile, se agaţă de ea ca disperatul de un pai) nu poate avea valabilitate.

Ar putea discuta ore în şir despre asta şi, mai ales, despre plăcerea oamenilor de a pune monopol pe o divinitate sau alta şi de a crede că un Dumnezeu poate exista umanizat, după chipul şi asemănarea lor. Cu viciile lor. Cu iubirile lor. Cu ipocriziile lor. Cu trădări, reveniri, remuşcări, adăugiri, erate. Cu mândrie sau fără, cu minciună sau cât mai departe de ea, în aşa fel încât nici măcar tentaţia ei să nu mai fie prezentă. Credinţă. Şi mai multă credinţă. Cu mult mai multă. Grade de comparaţie absurde. Credinţa nu poate fi mai mică sau mai mare decât în mintea unor oameni superficiali. Eşti credincios sau nu eşti. Deşi, se întreabă, poate exista cineva care să nu aibă în suflet măcar o fărâmă de credinţă? Dar, totodată, poţi spune „o fărâmă de credinţă” fără teama că te afli într-o eroare de exprimare?

E drept, nu te mai arde nimeni pe rug pentru că vezi lucrurile altfel, însă… Niciun însă. Credinţa ar trebui să îi apropie pe oameni, nu să deschidă prăpăstii între ei.
Lucrurile trebuie lăsate aşa cum sunt. Şi nu credinţa deschide ce spui tu pe-acolo că deschide. Oamenii fac asta. Din răutate. Pentru că vor mai mult.
Şi aceia care vor mai mult vorbesc tot în numele lui Dumnezeu. Ca şi cum ar avea acest drept.
Omul trebuie să trăiască iubindu-l pe Dumnezeu.
Şi temându-se de el?
Da. Dacă este păcătos. Dacă nu ştie să aleagă calea cea dreaptă.
Da, mamă. Tu nu ai avut niciodată nevoie de prea multe cuvinte pentru a spune ceea ce încercăm cu toţii să spunem, în limbi diferite, numai că noi – eu, şi alţii, şi alţii… – despicăm firul în patru cu o plăcere nebună. Şi facem asta pentru a ajunge la concluzia că adevărul, oricare ar fi el, ne scapă printre degete. Chiar dacă, de foarte multe ori, degetele noastre arătătoare se îndreaptă, trufaşe şi acuzatoare, către alţii, iluzionându-ne că am atins un nivel superior al înţelegerii celor petrecute undeva, sus, dincolo de noi.

♣ Cristian Lisandru