– Exagerezi.
Replica lui Paul, rostită cu zâmbetul pe buze după ce i-a transmis că lumea întreagă se dă de-a berbeleacul şi nimeni nu poate scăpa cu viaţă dintr-o rostogolire pe care a caracterizat-o, fără rezerve, drept apocaliptică.
Acum îl priveşte lung, apoi toarnă încă un deget de whisky în pahare. Glenfiddich. Cumpărat „nemţeşte” de la Kaufland. Sunt amândoi în apartamentul cu două camere al lui Gelu, tolăniţi în fotoliile generoase, agresate vizibil de timpul scurs peste ele – autografe temporale, Paul dixit –, iar soarele primăvăratic se zbenguie dincolo de ferestre, trăgând în oraş cu săgeţi aurii.
Zgomotele străzii se fac din ce în ce mai simţite pe măsură ce se apropie ora de vârf a după-amiezei. Claxoane, sirene cu diferite tonalităţi, o frână pusă la timp, motoare ambalate înainte de a apărea mult dorita culoare verde a semaforului. O motocicletă nevăzută străbate bulevardul aflat cu şapte etaje mai jos, iar Gelu se întreabă – ca într-o joacă a copilăriei în care sunetele trebuie identificate cât mai repede – ce marcă ar putea fi prinsă pe rezervorul monstrului de metal.
– Serios, Gelule… Chiar exagerezi acum. Nu e dracu` atât de negru şi nici nu are coarnele atât de ascuţite precum credem. Le mai polizează, din când în când, viaţa noastră merge înainte. Numai înainte, fie că vrem, fie că am dori să ia o pauză. Măcar din când în când. Urcuşuri. Coborâşuri. Bucurii. Tristeţi. Împliniri şi decepţii. Noroc! Hai că plânge masa… Trebuia să luăm două sticle şi să ne facem praf. Ca pe vremuri.
– Noroc! Eşti optimist. Pe vremuri beam ce se nimerea, ne-am transformat în doi pretenţioşi ajunşi aproape de vârsta a doua. Care dracu` o fi ea, ţine de interpretarea personală şi asta. Tu crezi că mai există scăpare din ghearele lui Sarsailă ăla care îşi polizează coarnele?
– Ne strecurăm şi-i dăm cu tifla. Eşti gazdă, Gelule, mişcă-ţi fundul până la frigider şi vino cu gheaţa. Doar nu vrei să mă ridic eu?! Sunt cu patru luni mai mare decât tine, ai pierderi de memorie? Oasele-mi rebegite suferă, doar sufletul rămâne tânăr şi ferice, vorba poetului. Un alt poet, nu tu, încă nu m-ai convins că trecerea de la electronică la scris înseamnă un pas înainte.
Degetul mijlociu îndreptat în sus. Paul îl ridică şi el. Se cunosc de pe vremea liceului, au jucat fotbal în aceeaşi echipă, s-au îmbătat împreună, au învăţat împreună pentru facultate – Paul la transporturi, Gelu la electronică –, uneori au împărţit aceeaşi fată. Dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă, atunci când locuiau amândoi într-o mansardă pentru a plăti chiria „pe din două”.
Paul s-a căsătorit în anul trei de facultate, soţia e medic stomatolog de succes, au un băiat care va termina anul acesta ultimul an de liceu. Perspective îmbucurătoare, viaţă de familie absolut normală, fără ieşiri în decor. Cel puţin în aparenţă.
Se întunecă dintr-o dată, ca şi cum soarele, plictisit de atâta joacă, s-a decis să se ascundă în spatele unor nori apăruţi de niciunde.

♣ Cristian Lisandru