(Ne)Starea de Joi – „Un Quasimodo, doi Quasimodo, trei Quasimodo…”

Joacă unii tontoroiul pe umerii noştri, noi umblăm gheboşaţi şi trăncănim despre verticalitate, pătimaşi, efervescenţi în dorinţa noastră cotidiană de a ne imagina că – în pofida apăsării permanente – reuşim să facem faţă cu brio tuturor împrejurărilor potrivnice şi, mai mult, nu ne-am pierdut (încă) mândria constructivă şi des trâmbiţatul respect de sine. Suntem şi noi, orice s-ar spune, participanţi la trafic/viaţă/film al evenimentelor, iar protestul dureros al claviculelor şi deplasarea în jos a centrului de greutate nu înspăimântă într-atât încât să scuturăm umerii, eliberându-ne spre oblojirea rapidă a vânătăilor şi juliturilor. Ele fac parte integrantă din noi. Într-o lume a cocoşaţilor fără Notre-Dame, noi zâmbim chiar şi atunci când nu e cazul, însăilăm dramolete la ceas de seară şi – pentru că e nevoie întotdeauna de o bomboană pe colivă – tânjim să ascundem Esmeralde prin camere (de azil modern) dotate cu aer condiţionat, jacuzzi şi televiziune prin satelit.

♣ Cristian Lisandru

Tulburare

Din tulburarea mea fără remediu
îţi scriu poeme pentru mai departe
şi mă ascund în vers, ca sub asediu,
de silă, disperare, plâns şi moarte.

Se moare brusc. Concluzia aceasta
e ca un epitaf venit pe surse,
iar dincolo de toate doar năpasta
mai amprentează clipele nescurse.

Eu scriu încă un vers, fugit din lume,
aici nici taxele nu au putere,
iar clovnii îşi permit să facă glume
făr-a dori să strângă vreo avere.

Mă tulbură epidemii latente,
niciun deştept nu inventează viaţa,
iar toate-aceste noi experimente
ne amintesc că se scurtează aţa.

Ce vremuri de explozii şi de jale,
de BREXIT, de discursuri fără miez,
rescriu, prin vers, emoţiile tale
şi-ntr-un poem al vieţii te păstrez.

♣ Cristian Lisandru (2016)