Spre deosebire de Paul, el a divorţat de trei ori – după experienţe conjugale dureroase în care vinovăţia a fost repartizată, în mod egal, pe umerii partenerilor, chiar dacă aceştia n-au recunoscut niciodată, considerându-se perfecţi din toate punctele de vedere – şi s-a hotărât (şi-a propus/şi-a impus să dorească asta?) să rămână burlac pentru totdeauna. Fireşte, spre amuzamentul permanent al cunoscuţilor săi care pariază că nu va rezista prea multă vreme fără o parteneră şi îi oferă, de fiecare dată când se întâlnesc, diferite variante sentimentale „perfecte” în care se va simţi precum peştele în apă, cu adevărat „împlinit”, mândru, fericit până în al nouălea cer şi înapoi, responsabil, numai bun pentru a deveni tătic, inspirat, posesor de muză cu ochi alunecoşi etc.
Revine cu un bol metalic în care sclipesc cuburile de gheaţă. Paul repartizează câte două în pahare, apoi toarnă băutura cu dexteritatea unuia pentru care acest demers face parte dintr-un ritual cotidian. Soarbe din propriul pahar, îl aşază grijuliu pe măsuţa de sticlă, aprinde o ţigară – fumează doar Marlboro încă din adolescenţă, declarându-se fericit – şi pune picior peste picior. Se joacă preţ de câteva secunde cu bricheta. Zippo. Veche de douăzeci de ani. N-ar schimba-o pentru nimic în lume, conform propriilor declaraţii. Îi ascultă satisfăcut clinchetul atunci când deschide şi închide capacul.
– Asta marfă. N-are moarte. Îmi place şi mai mult acum, după atâţia ani de când am luat-o. Întotdeauna există o cale de scăpare, Gelule… O răscruce. Un drum. Un tren. O uşă întredeschisă. O femeie apărută exact atunci când eşti convins până în măduva oaselor că toate femeile minunate ale omenirii au fost adjudecate de teribilişti care, din când în când, le administrează şi câte o corecţie. Dar ai observat că ele îndură cu stoicism bruftuluielile şi par a fi chiar fericite? Merg în urma cretinilor ălora, la câţiva paşi distanţă, bine îmbrăcate, rujate, fardate, coafate, dacă le-ar pune şi o lesă ar fi chiar căţeluşe de companie. Decorative damele, numai vânătăile aşa-zis sentimentale nu sunt destinate publicului. Iar cretinul merge ţanţoş şi scrutează lumea înconjurătoare cu ochi de animal superior, ştiindu-se pe cai mari – o decapotabilă, că e la modă pe bulevardele noastre de doi bani, mai ales atunci când o parchezi în faţa unei terase de fiţe, o brăţară de aur groasă cât lanţul pentru câinele din ograda lu` socră-miu, costume cumpărate de la-nu-ştiu-ce-casă-de-modă, numai pentru întregesc imaginea de şmecheraş, nu pentru că s-ar simţi bine în ele, nelipsiţii ochelari de soare. Nu se poate fără ei. Sunt foarte atent la ăştia, tot timpul îi înjur în gând. Recunosc. Nu rezolvă nimic, evident.
– Mă refeream la lume, în general, Paul. La planeta asta nenorocită. Lasă trenurile sau femeile. Eu nu văd nicio uşă întredeschisă. Şi sunt sigur că vom sări cu toţii în aer. Mai devreme sau mai târziu. La propriu. Sunt prăpăstios, văd numai negru în faţa ochilor, mi se pare că trăim cu toţii în plin coşmar intens mediatizat? Da.
– Te referi la tembelii spălaţi pe creiere care ţin bombe sub hanorace sau în rucsacuri?
– Şi la ei. Şi la alţii. Mai ales la alţii. Ăia care stau ascunşi şi scriu scenariile perverse.

♣ Cristian Lisandru