Trece trenul printre munţi ca un şarpe lung, cu ţigări naţionale, sus, la deţinuţi…
Gicu mai are puţin şi dă şi şapca de pământ. E o căldură care înfioară şi acoperişurile şi le scorojeşte, dar Sandu Şpriţ a spus că n-are teamă nici de indicele de confort termic şi nici de exploziile solare. Mai ales că stă sub umbrelă şi mângâie cu degetele sticla de Tămâioasă. Gore fredonează melodia alături de Ploieşteanu, chiar el a venit cu cd-ul de acasă şi a anunţat pe toată lumea că are chef de matoleală de-aia zdravănă, nu păcălită.
– Goreeeee, fratele meu, sare Sandu de pe scaun, cu melodia asta ai ajuns direct la casa sufletului, nu trebuie să-mi mai pui nimic la urechi, las-o pe asta să meargă pe repetare, nu mă mai satur de ea!
Bate-un vânt rece din barcă la Chilia-n pooooort!
Gicu nu are de ales şi le face jocul celor doi. Îi place cum cântă Ploieşteanu, însă este de părere că prea multă tristeţe nu face bine în combinaţia cu băutura.
– Ne dăm cu capul de mese, Sandule, ajungem cu cucuie acasă, la doamne, doamnele ne întreabă de ce avem cucuie, noi ridicăm din umeri şi uite-aşa începe sindrofia, în sensul rău al cuvântului. Aud iar că bem până nu mai ştim de noi şi venim loviţi în frunţi, cu toate că noi – cred că sunteţi în asentimentul meu – reuşim să ne păstrăm luciditatea şi în momentele cele mai crâncene, atunci când nu ne mai ajută picioarele şi strada valsează ca valurile Dunării… Da` ce-i cu tine, Gore, ce te frământă?
– Viaţa, Gicule, viaţa mă ia la bani mărunţi, mă frământă cum frământă nevastă-mea aluatul, aşa îmi face. Mă lasă la dospit, iar mă ia…
– Adică te mai lasă cinci minute? Şi-ţi mai dă drumul prin curte?
Sandu râde în hohote:
Gardianul strigă tare, dă-i hoţule, dă-i, nu pot, nu poooot, frăţioare, of, ce dureros! E mare piesa asta, au folosit-o când cu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, în ăl mai iubit dintre pământeni, după cartea lu` Preda. Şi dacă nici Preda nu le-a zis pe bune, nu le-a mai zis nimeni pe întinsul patriei noastre literare. Nu ţineţi mine cum ajunsese filozoful îngenuncheat de regim şi se angajase la deratizare? Că săreau şobolanii pe el şi nu merita asta! De puşcărie nici nu mai vorbesc, acolo era lagăr, m-a cam enervat prestaţia lui Vişan. Cât pe-aci să-i zic de dulce. Da` e Vişan, nu se cade…
– Dă-l încolo, a jucat la mare meserie şi Vişan. În toate filmele joacă de nota douăzeci, şi ăla cu melcii a fost de povestit la nepoţi. Să nu uităm de Maia, că mi-e tare drag de ea când o văd. Şi-n balanţa m-a dat pe spate. Dar, ca să revin de unde plecasem, aşa mă simt eu, Sandule, uneori… Cel mai oropsit dintre pământeni! Grea viaţă…
– Păi de ce, măi Gore, nu-ţi mai ajunge cearşaful? Nu ţi-am zis să nu te mai întinzi? Tu te tot întinzi, vrei şi aia, vrei şi aia, e buget de austeritate, ce dracu`, trebuie să îţi spun şi eu?
Gicu soarbe din halbă şi mustăceşte:
– Sandule, a zis primul dintre miniştri că vor creşte salariile. Dacă a zis el, înseamnă că ştie, părea serios nevoie mare. Bine, n-a spus şi când…
– Ştie pe dracu`, ăsta nu ştie nimic. Nu scăpăm de criză, mai avem de tras. Sunt ceva semnale, dar mai durează. Ştii că la noi e tranziţia permanentă. Trece trenul printre munţi, ca un şarpe luuuuung…
– Şi unde dragoste nu e, nimic nu e, se bagă Gicu în seamă, că tot Preda a scris asta, la final de carte. Bună replica. Bună şi melodia ăluia, na că îmi scapă numele, să-mi fie iertată amnezia. S-ar putea să fie de la bere, voi ce părere aveţi?
Sandu scoate un alt pachet de ţigări din buzunar, îl desface, extrage o ţigară şi o aprinde. Pufăie. Apoi se uită la Gicu.
– De Gheorghe Gheorghiu e vorba, ăla de-are barbă şi plete. Noi vorbim de premoniţiile primului dintre miniştri şi tu ne iei cu dragostea pe strune. Cui îi mai arde de dragoste dacă ne muşcă criza de beregată? Când n-oi mai avea bani de bere să te văd, că acum faci pe niznaiul, te rupi în note muzicale…
Gore trage halba mai aproape, ca şi cum s-ar teme că i-o fură Gicu de sub nas.
– Băi Sandule, e plină lumea de secrete… Nu le descifrăm noi nici după şapte halbe.
– Ce secrete, Gore? Nu vezi că nu mai există secrete? Stau ăştia cu microfoanele peste tot. Bă, omul are nevoie şi de intimitate, nu stă cu alea-alea la vedere. Nu poţi să mai tragi un pârţ fără să apară vreun microfon pe lângă tine, o să avem microfoane şi-n gură, în loc de plombe!
– De, Sandule, şi tu ai premoniţii, că ai fost coleg de partid cu Boc înainte să renunţi la politică, numai că el intra în sediu ca un grangure, iar tu stăteai pe la porţi cum stătea Iordache-n film, atunci când vroia să se angajeze. Mai bine te înscriai la Diaconescu. Acu` gata, nu mai merge nici la el, ai ratat ocazia să fii de-al poporului…
Sandu Şpriţ face semn pentru a-i mai fi adusă o sticlă cu vin.
– Nu mă mai înscriu în niciun partid. Toţi declară că muncesc pentru ţară, dar numai la mişto. Îşi iau viteză ca acceleratul, însă sunt numai fomişti… Că nu se mai termină cu furăciunile astea…
Gicu priveşte în halbă, ca şi cum ar descânta-o.
– Sandule, de furat mai e. Se mai poate fura. Se dă cu jula pe faţă, nu mai e nicio jenă. Gore, cum e cu Chilia, ajung ăştia după gratii?
Bate-un vânt rece din baaaarcă, la Chilia-n port… Ete fleoşc, cine dracu` să mai intre-n pârnaie? Poate doar dacă vrea vreunul să ajungă preşedinte, că puşcăria a devenit rampă de lansare în politică. Da` dacă nu învaţă şi barbut pe-acolo tot degeaba, n-au şcoala vieţii… Bă, da` bun film a mai fost ăla după Preda, hai să mai bem nişte beri şi nişte vin şi să ne dăm cu capul de mese. Mi-a trecut supărarea. Vedem noi pe unde scoatem cămăşile când ajungem la neveste! Dar ne iartă ele, că suntem cei mai iubiţi dintre pământenii cu verighete pe deşte!

♣ Cristian Lisandru