Nişte saltimbanci cu gâtlegău ridică mâinile şi se iluzionează că pun ţara pe direcţia cea bună – cap compas nimeni nu ştie unde! Ţara rămâne pe butuci (sau ajunge în gard), de fiecare dată, însă această dezolantă stare de fapt nu îi afectează emoţional pe teribiliştii „eroi” ai unui neam (binecuvântat/blestemat – totul ţine de interpretare, de cantitatea de alcool îngurgitată la bodega din colţul străzii, de un simplu moft al unui alt minut devenit uitare, de prognoza meteo sau în funcţie de criterii elucubrante pe care le descoperim la fiecare pârţ) pentru care însăşi ideea de erou capătă cu totul alte conotaţii în momentul de faţă. Ni se repetă că suntem prea mici pentru un război aşa de mare – dar sângele de amărăştean curge la fel ca al mai-marilor unei Europe ciufulite, diabetul face ravagii şi la ei, se fură şi pe-acolo la patru mâini, numai sumele diferă. Câteodată, paradoxal, îi batem şi la capitolul acesta, demonstrând că suntem teribilii inventatori ai unor reţete financiare care-i pun pe nemţi (spre exemplu) direct în cur.

eu-broken1Englezii – ceai englezesc de ora cinci, calm englezesc, umor englezesc, vot englezesc cu Sir şi John, numai că la urmă/urnă râde cine poate – au dat cu flit Uniunii Europene. Ei cu insula lor, noi cu Europa noastră unde am fost invitaţi ca să fim fericiţi şi să zâmbim tâmp în fotografiile de grup, ca să nu se spună că nu se doreşte interacţiunea, ca să nu fie cineva lăsat să tragă mâţa de coadă în afara comunităţii.

Acesta poate fi doar începutul unui sfârşit propovăduit de atâţia şi atâţia „guru” – astfel de personaje cad tot timpul în picioare, pe considerentul că „aţi văzut, am spus noi că n-o să meargă, le va muri la intrare, li se va pleoşti bancnota, vor mima orgasmul înfrăţirii europene etc.”.

E bine să fii (sau să faci pe) guru. Reconfortant. Nu trebuie decât să te poziţionezi contra vântului. Plus că nici vânturile nu mai sunt ce-au fost odată, aşa că poţi lua atitudine, poţi mima că iei atitudine, poţi visa că iei atitudine, poţi descrie cataclisme cu lux de amănunte, dezastre diverse, noi religii perfecte, noi cărţi sfinte ale unor noi religii perfecte, noi secte, noi asociaţii, noi orânduiri, noi zbenguieli cosmetizate corespunzător. Noi încuscriri, noi mişcări de mase, noi ruperi de oase. Pieptul bombat, câteva hârtii în faţă (cifre, tabele, grafice, oricum nu înţelege nimeni nimic), privire fixă şi oratoria la purtător. Restul face mass-media.

Noi n-am ieşit (încă) din UE. Şi, oricum, nu vom ieşi decât ultimii, după ce se va surpa şandramaua şi vom avea, poate, şansa de a stinge lumina. Dacă nu ne-o iau bulgarii înainte, lăsându-ne pe întuneric şi strigându-ne să căutăm tot luminiţa de la capătul tunelului. Da, parcă aş fi un guru din ăla cu gura spurcată, asta e boală care se ia. Dar am ieşit şi noi de undeva – din grupele Euro 2016. Cu fruntea jos, fiindcă starea de lehamite fotbalistică e musai să fie întreţinută cu prestaţii lamentabile. Cu sau fără tata Puiu, cu sau fără Torje, Alibec, Andone, Sânmărtean, Tătăruşanu – dar cine ştie (şi ar avea vreun sens?) numele tuturor jucătorilor acestei naţionale? –, ne-am dus şi ne-am fi dus la ciupeală. La ce-o pica. La cum o vrea Dumnezeu. La poate smulgem un punct. La ne-am dorit victoria, le mulţumesc jucătorilor pentru efortul depus. Aiureli.

♣ Cristian Lisandru