Joacă unii tontoroiul pe umerii noştri, noi umblăm gheboşaţi şi trăncănim despre verticalitate, pătimaşi, efervescenţi în dorinţa noastră cotidiană de a ne imagina că – în pofida apăsării permanente – reuşim să facem faţă cu brio tuturor împrejurărilor potrivnice şi, mai mult, nu ne-am pierdut (încă) mândria constructivă şi des trâmbiţatul respect de sine. Suntem şi noi, orice s-ar spune, participanţi la trafic/viaţă/film al evenimentelor, iar protestul dureros al claviculelor şi deplasarea în jos a centrului de greutate nu înspăimântă într-atât încât să scuturăm umerii, eliberându-ne spre oblojirea rapidă a vânătăilor şi juliturilor. Ele fac parte integrantă din noi. Într-o lume a cocoşaţilor fără Notre-Dame, noi zâmbim chiar şi atunci când nu e cazul, însăilăm dramolete la ceas de seară şi – pentru că e nevoie întotdeauna de o bomboană pe colivă – tânjim să ascundem Esmeralde prin camere (de azil modern) dotate cu aer condiţionat, jacuzzi şi televiziune prin satelit.

♣ Cristian Lisandru