Plouă insistent. Ca şi cum însuşi Dumnezeu s-a hotărât să fie îngăduitor, dintr-o dată, şi doreşte să spele toate păcatele lumii. Sau – reversul medaliei – ca o introducere a unui al doilea potop, unul în care nici măcar un Noe modern să nu mai primească planurile de construcţie ale unei corăbii destinate a descoperi, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, salvarea binecuvântată.
Păstrează gândul doar pentru el, în timp ce Paul tuşeşte, aprinde încă o ţigară şi suflă un fuior de fum către tavan.
– Matilda…
– Care Matilda? Contabila Gildei?! Eşti nebun? De fapt da, nu mai încape nicio îndoială, eşti nebun de-a binelea, pot fi întocmite şi actele, întrebarea e nelalocul ei… Şi cum adică ai cunoscut-o? N-o ştiai după atâta vreme? Ai cunoscut-o în sensul biblic, vrei să spui. Prietene, ai făcut-o de oaie!
Paul dă din umeri, mustăcind. Are expresia unui motan prins la oala cu smântână. Continuă să privească în gol, în timp ce răsuceşte paharul aşezat pe măsuţă, iar clinchetul cuburilor de gheaţă este amplificat de tăcerea aproape palpabilă.
– Hai că l-ai ameţit de tot, nu-l mai răsuci atât, dă-l încolo de pahar. Eşti matur, bărbat în toată firea, ţi s-au aprins călcâiele sau e vorba doar de atracţie carnală? Să nu-mi spui că e dragoste la prima vedere. Îţi dau cu sticla în cap.
– Gelu, nu face pe călugărul. Te rog… Până şi ăla din vechiul schit s-a îndrăgostit de nişte ochi albaştri. Şi de-acolo i s-a şi tras, de fapt. Mergi la laptop, apasă pe on, Google, Youtube şi search. Întotdeauna mi-a plăcut melodia. Şi pe urmă caută un playlist cu muzică de dat cu capul în masă. Exact asta-mi trebuie. Şi ştii de ce? Pentru că nu simt păreri de rău…
– Călugărul acela nu era căsătorit şi nu avea un băiat la liceu. Plus rate, facturi, naiba mai ştie ce… A fugit în creierii munţilor, cu dragostea pe urme – sau cel puţin aşa îmi imaginez, n-am stat să analizez întreg contextul versificat –, şi era firesc, în ultimă instanţă, ca organismul şi sufletul său să îşi ceară, totuşi, dincolo de toate prejudecăţile ancestrale, drepturile. Plus suferinţa aferentă. Astea vin întotdeauna la pachet. E cu totul altă mâncare de peşte, nu suportă comparaţie. Dacă tot ai alunecat pe panta destăinuirilor, atunci spune-mi de când a început aventura… Nu mă interesează detaliile picante, Paul, poţi sări peste ele. Şi nici nu cred că te vei refugia la vreun schit pentru a mânca peşte sau alte preparate de post.
– De şase luni, două săptămâni şi trei zile… Am ţinut evidenţa. Ceea ce spune multe.
– Te-ai molipsit de la Matilda. Şase luni? Înseamnă că atunci când am venit la voi, de ziua Gildei… În sâmbata aceea de pomină în care am dansat cu toţii meneaito prin sufragerie, iar potaia voastră s-a urcat pe scaun şi lingea tortul…
– Da. Dar nu-i potaie, e un câine foarte inteligent, mă priveşte de parcă ar şti tot ceea ce se petrece în sufletul meu. Îmi amintesc să m-am împiedicat, la un moment dat, şi ajunsesem în patru labe. Dar asta a fost la dansul pinguinului. Voi râdeaţi ca disperaţii, câinele lătra, circ în toată regula. Ionuţ trimitea fotografii pe Instagram, i-am şi zis să stea naiba potolit, se făcea că nu mă aude.
– Avea şi de ce. Dar nu divaga. Te-am văzut dansând cu Matilda, de câteva ori, dar nu mi-aş fi imaginat. Auzi, îmi dai voie să spun că eşti porc? Aşa, ca de la bărbat la bărbat, ca de la prieten la prieten.

♣ Cristian Lisandru