Bărbatul era înalt, se înfăşurase într-un pardesiu ale cărui poale îi atingeau catifelat pulpele păroase, iar părul lung se zbătea pe ceafă şi pe umeri încercând să evadeze de sub pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Acel obiect vestimentar aducea mai mult cu pălăria unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii, am putea spune, întrebându-ne, eventual, cum şi când intrase acel bărbat în posesia ei. Dar nu vom pune nicio întrebare, totuşi, fiindcă sunt ore şi nopţi în care orice nelămurire logică îşi caută în zadar un răspuns care să o mulţumească pe deplin.
Bărbatul acela mergea agale pe lângă zidurile jupuite ale unor case cu ferestre negre, ca şi cum singura lui grijă de la acea oră târzie ar fi fost doar plimbarea fără noimă. Mormăia cuvinte de neînţeles, expulzate nervos printre dinţii îngălbeniţi de tutun şi, din când în când, ridica ochii către cer ca şi cum ar fi dorit să primească răspunsuri, la rândul său, pentru toate întrebările nerostite pe care le ducea împreună cu el. Era desculţ, iar tălpile lipăiau pe caldarâmul umed, abia stropit de o ploaie tomnatică rebelă. O astfel de imagine ar fi putut să fie motivul firesc al unei mirări absolute, evident, însă bărbatul străbătea un oraş pustiu. Un oraş părăsit de viaţă, de oameni, de păsări, câini maidanezi sau de nelipsitele pisici ghemuite pe garduri. Un oraş fără glasuri, prizonierul resemnat al propriei tăceri confuze, atât de tăcut încât dacă cineva ar fi aruncat un ac pe trotuar – să presupunem asta, pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de acea realitate – ar fi înregistrat imediat, cu surprindere nedisimulată, reverberaţia surprinzătoare a metalului.
Un oraş mut. Şi un bărbat care înfăşurase un pardesiu peste trupul gol, mergând desculţ prin decorul ghemuit sub un cer pictat în tonuri violente de o pensulă nevăzută, însă plină de vigoare.
La un moment dat, bărbatul se opri în faţa unui felinar. Scoase pălăria şi salută reverenţios. Bineînţeles, salutul său nu primi niciun răspuns, fiindcă un felinar – chiar şi în acel oraş tăcut, apăsat de cer şi de greutatea indiscutabilă a unei tăceri depline – nu putea să rămână decât un acelaşi obiect neînsufleţit, măcinat, pe alocuri, de rugină. Dar bărbatul în pardesiu nu se sinchisi. Nu făcu niciun gest din care să reiasă că ar fi fost oarecum dezamăgit de acea lipsă de comunicare. Pur şi simplu porni mai departe, fluierând uşor, lipăind prin bălţile care rămăseseră în urma ploii şi închipuiau, acum, lacuri miniaturale sortite unei certe dispariţii.
În centrul oraşului, bărbatul se apropie de fântâna arteziană. Şuvoaiele de apă ţâşneau colorat în toate direcţiile, iar personajul – pe urmele căruia păşim fără ca el să îşi dea seama de asta, ceea ce ne oferă avantajul unui neaşteptat studiu nocturn – îşi permise un zâmbet. Era locul său preferat. Apa colorată îi aducea noapte de noapte o stare de beatitudine sinonimă cu extazul, astfel că de fiecare dată arunca pardesiul de pe el şi păşea către fântână cu bucuria unui copil care ajunge la malul gârlei, într-o zi toridă de vară infinită, pregătit sufleteşte pentru un inconfundabil dezmăţ lacustru.
Intrând în apă până la genunchi, bărbatul închise ochii, cuprins de frenezie. Se lăsă biciuit de picăturile mari şi vorbi timp îndelungat cu gândurile sale. Când îi redeschise, ridică braţele şi le privi încântat. Pornind dinspre vârfurile degetelor, apa urca încetul cu încetul către umeri, în firişoare multicolore, se împrăştia pe piept, pe spate, cobora pe fese şi pe abdomen, apoi se scurgea pe picioare. Iar ciclul acesta misterios părea interminabil, ca şi cum bărbatul şi fântâna se desfătau, prinşi într-o simbioză inexplicabilă, o comuniune senzuală în care apa şi carnea se căutau, se găseau şi se regăseau, se mângâiau fără cuvinte, cu dorinţă absolută. Sau – este şi aceasta o ipoteză demnă de a fi luată în seamă – era vorba chiar despre o iubire acvatică abstractă pe care nu ar fi putut să o înţeleagă nimeni. Cu atât mai mult noi, cei care observăm, adeseori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a înţelege, totuşi, nimic din ceea ce înregistrăm pe retină.
Dar oraşul acela era pustiu. Şi mut. În consecinţă, nu existau priviri indiscrete care să analizeze o astfel de scenă indefinibilă şi nici glasuri care să străpungă noaptea, contrariate sau cuprinse de revoltă.
A, da…
Am uitat să aducem în discuţie, din nou, pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Pălăria aceea ciudată despre care spuneam că s-ar fi potrivit mult mai bine pe capul unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii. Poate că bărbatul nu a depus-o alături de pardesiu, pe marginea fântânii. Poate că o poartă în continuare pe cap, oferind (dar cui în afară de noi?) o anumită imagine. Surprinzătoare. Şocantă. Fericită. Feerică. Hidoasă, pentru unii. Complicată, pentru alţii… Totul ţine de interpretare, până la urmă. Şi, una peste alta, nici nu contează aşa de mult. Rămâne doar îmbrăţişarea policromă dintre un bărbat cu pălărie de vrăjitor şi fântâna arteziană din centrul unui oraş mut, ghemuit sub un cer pictat în culori violente.
♣ Cristian Lisandru
Un ,,soi” inedit de iubire, ,,iubire acvatică” . Inedit, dezmățul, ,,lacustru”. Frumos, frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu e un text, e un film. Pe care aș vrea să-l văd mai departe.
Frumos l-ai făcut! Mister și magie.
Când mi-am luat ochii de pe monitor, m-a surprins că afară e zi și-o lumină atât de orbitoare.
Și undeva, în străfundul creierului, acolo unde stau lecturile adolescenței, din care n-au mai rămas decât senzații, că povestea în sine s-a șters, mi-a apărut un nume: Villiers de l’Isle-Adam.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Am încercat să pun accent pe imagini, tenta aceasta vizuală fiind cea care susține textul din care lipsesc dialogurile. Mă bucur dacă am reuşit. ☺
ApreciazăApreciază
Artistul (creatorul) care „descoperă” fără a se „descoperi” tuturor. Deşi trăieşte printre noi, doar ochiul antrenat îl poate vedea. Fără pălaria de vrăjitor poate ar deveni ca noi toți.
Sunt convinsă că felinarul i-a răspuns, ca şi clădirile, străzile, apa colorată din fântână. Fericiți cei ce le ştiu „limba”! 🙂
O minune de text, mi-a plăcut mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O comunicare personală, o interacţiune nocturnă şi nu numai. Da, pălăria de vrăjitor nu este altceva decât un amănunt (dar nu un oarecare amănunt) într-un scenariu de dincolo de cuvinte.
Mulţumesc pentru răbdare şi lectură!:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ştiu şi eu un oraş în care există o astfel de fântână, dar cine ar îndrăzni aşa ceva? Lipseşte, probabil, din viaţa cotidiană, pălăria aceea. Pare că povestea este centrată pe ea.
Şi ar fi foarte bine, întradevăr, să nu ne mai punem atâtea întrebări. Moftul ăsta, de a şti, înţelege totul, a stricat frumuseţe de viaţă. O astfel de clipă, ca cea trăită, simţită, de personajul poveştii, nu-i posibilă cănd există atâtea întrebări…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da. Parcă am umbla, permanent, cu un semn de întrebare pe urmele noastre. E ca o umbră, nu avem cum scăpa. Tocmai din cauza acestor (mult prea dese) întrebări pierdem din vedere, mai mereu, amănunte importante. Şi tocmai amănuntele astea dau savoare, însă ne-am obişnuit să cerem/pretindem explicaţii pentru orice. 🙂 Nici misterele nu mai sunt mistere dacă tot căutăm a le descifra. 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Plimbarea aia fără noimă, fântâna, pălăria, muţenia oraşului, toate elementele astea care ne compun. Pe noi toţi. în fiecare e un ceva din bărbatul ăsta misterios. Complexă imagine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un personaj şi un oraş mut. Sau care pare mut. Şi aşa este, de câte ori nu ne-am regăsit în această postură fără a realiza asta? 🙂 Iar uneori ne vine să sărim într-o fântână arteziană, numai că ne reţine gândul că alţii s-ar uita cruciş la noi. Sau am lua amendă. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Apocaliptică imagine. Mai ales când mă gândesc la apa aceea colorată.
O zi cum nu se poate mai bună, Cristian! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La fel îţi doresc şi eu, Petru. Toate gândurile bune! Apocalipsă multicoloră sub un cer pictat în culori violente. 🙂 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dumnezeu, Acest Nume!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar foarte multe nume. De-a lungul timpului.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oferind o „anumită” imagine…bine spus.
Un magician care, uneori, se joacă cu viețile oamenilor, considerându-i marionete, păpuși fără minte și fără suflet, în mâinile lui. Și care poate pierde totul, pentru că pe sine s-a pierdut deja demult…deși nu recunoaște.
Scuze, Cristian, citindu-ți textul, m-a dus gândul pe alte plaiuri imaginare…fără legătură, desigur, cu bărbatul din textul tău.
Zile-nsorite!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucură faptul că lectura a deschis noi perspective. Sau uşi prin care gândurile să călătorească înspre „plaiuri imaginare”. E chiar ceea ce doream atunci când am postat – semnificaţiile pot fi ramificate în funcţia de percepţia/trăirea fiecărui cititor. Apoi alte semnificaţii, ramificându-se la rândul lor etc. Mulţumesc. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu cumva oamenii se joaca cu Dumnezeu, inchipuinusi-l Vrajitor?
ApreciazăApreciază
Nu ştiu ce fac sau cum se joacă/gândesc oamenii, în general, atunci când este vorba despre relaţia lor cu Dumnezeu. Ar însemna să generalizez, ceea ce ar fi o greşeală, nedeţinând vreun adevăr absolut la acest capitol.
Dar, în ceea ce priveşte textul acesta, personajul nu are absolut nicio legătură cu divinitatea, umanizată (aşa cum se întâmplă de prea multe ori) sau nu.
ApreciazăApreciază
Când am citit textul, nu m-am gândit deloc că autorul l-a descris pe Dumnezeu. Nu mi-aș imagina niciodată că Domnul se joacă de-a oamenii-marionete. M-am gândit la un anume bărbat (ființă umană, deci) care se crede magician-vrăjitor și se joacă cu viețile oamenilor, neștiind ce poate provoca. Acesta era…imaginarul meu. De asta i-am și spus autorului că…m-a purtat gândul pe alte meleaguri și înțelesuri decât a descris el.
ApreciazăApreciat de 1 persoană