Şi ce-ai putea să mai scrii?

„o lume nebună, nebună, nebună” se rostogoleşte, în această realitate cruntă a viselor aruncate în aer sau strivite sub roţi, către dezastrul absolut? Că „starea de urgenţă” nu este altceva decât antecamera unei alte condamnări la o moarte multiplicată? Că „factorii responsabili” nu şi-au făcut datoria, că nu au anticipat carnagiul, că au fost luaţi, din nou, prin surprindere de imaginaţia ucigătoare a unor scenarişti nevăzuţi şi insomniaci?

Moartea a bifat încă o noapte de lucru. Nu oboseşte, nu cere concediu, nu visează să meargă pe o insulă pustie şi să rămână acolo pentru totdeauna. Moartea se urcă la volan şi apasă pedala de acceleraţie. Pilotează avioane. Poartă veste explozive. Ştie să tragă cu arme automate, mânuieşte jungherul. Rânjeşte, se închină la ea însăşi, recită versete, are întotdeauna explicaţii, circumstanţe atenuante, promite că nu va depune armele. Că umbra ei se va întinde, ameninţătoare, până şi deasupra gândurilor noastre.

Din ceea ce am observat de-a lungul timpului, moartea se ţine întotdeauna de cuvânt.

♣ Cristian Lisandru