Cutia de chibrituri (10)

– Şi te anunţ că nu doresc să mă îmbăt de unul singur. În echipă e mult mai atractiv.
– Gilda ştie că întârzii?
– Da. I-am spus că vin la tine, nu ne-am mai văzut de ceva vreme şi vrem s-o lălăim ca pe timpuri. O tempora! Pur şi simplu. Doi bărbaţi la o băută prelungită. Amintiri, băutură, amintiri siropoase, băutură, bancuri porcoase, băutură, băutură, băutură…
– Drumul cel mai drept către o mahmureală straşnică.
Nimic nou, mormăie… Apoi, ridicând tonul:
– Spui adevărul şi numai adevărul sau va trebui să-ţi fiu complice în momentul în care îmi vei spune că pleci la Matilda?
Tăcere. Revine în sufragerie aducând două sticle de vin. Le simte grele, mult prea grele, o greutate inconfortabilă care contrastează cu zâmbetul larg al lui Paul.
– Aşa mai vii de-acasă. Să curgă! Să gâlgâie! Să fie primite!
– Ţinând cont de circumstanţe, insist în a spune că eşti exagerat de vesel.
– Iubesc, Gelule, iubesc. Ştiu, sunt un porc, însă iubirea… Ce sentiment nobil! Mi-e sufletul plin, aş putea să încerc chiar nişte versuri.
– Baţi câmpii cu o lejeritate dezarmantă. Noroc, indolentule!
– Hai să trăieşti cu cine-ţi place, Gelule! Iubeşte şi tu, omule, fără dragoste nimic nu e, vorba lui Preda. Nu te face că nu auzi, ştiu că Preda a fost şi rămâne scriitorul tău preferat.
Termină vinul din pahar din câteva sorbituri şi cere altul.
– E uscăciune mare pe şoseaua gâtului, Gelule. Toarnă şi ţine pasul cu mine.
Vinul roşu astâmpără unele gânduri şi trezeşte altele. Ploaia deapănă aceeaşi poveste dincolo de geamuri, un câine latră în bloc, la un etaj inferior, Paul adoarme, după prima sticlă, iar el se ridică, scoate o pătură din şifonier şi îl înveleşte. Apoi înşfacă telefonul mobil, iese pe balcon, aprinde o ţigară şi tastează primele cifre ale numărului Matildei. Renunţă. Câteva minute nu face altceva decât să asculte sunetele atât de cunoscute ale oraşului, pufăind gânditor şi întinzând mâna dincolo de marginea balconului pentru a simţi atingerea răcoroasă a ploii.
Când revine în cameră, Paul sforăie straşnic. A reuşit să se întindă pe canapea, aruncând pătura cât colo. Doar piciorul stâng se sprijină în covor ca şi cum ar vrea să susţină, într-un echilibru precar, o întreagă ecuaţie sentimentală cu mai multe necunoscute.

*

Sună telefonul lui Paul. Ar trebui să fie Matilda, logic… Scenariul merge mai departe. Dar nu este. Chipul zâmbitor al Gildei umple displayul. Ochi albaştri, câteva bucle rebele, buze bine conturate. Dinţii strălucitori s-ar integra fără retuşuri într-o reclamă la pastă de dinţi.
Câteva secunde stă în cumpănă. Apoi răspunde.
– Alo?
– Ce fac băieţii? Se distrează dincolo de lumea dezlănţuită?
– Bună, Gil, ne-am îndestulat bahic. Plus tutun, muzică, discuţii masculine.
– Paul al meu nu poate să răspundă, e aşa de gravă situaţia sau vrea să fie glumeţul orei?
– Doarme ca un dulce copil de vreo douăzeci de minute.
– Aţi mâncat şi voi ceva? Îl supără stomacul în ultima vreme.
Soţie grijulie, mama răniţilor. Nu mai poate Paul de stomac, în ultima vreme, mai ales, ce-ai zice dacă ai afla că…
– Am ciugulit, nu-ţi face probleme.
– Rămâne acolo? Să nu-l dai afară spre dimineaţă, nu vreau să mă trezească atunci când vine.
– Ascult şi mă supun. Oricum e destul de târziu, nu vreau să-l trezesc. Ionuţ e bine?
– N-a venit. Bate bulevardele cu prietenii. Şi prietenele. Ştii cum e… Mai mult musafir. Îi sfârâie călcâiele.
– Cunosc senzaţia.
– Sunt convinsă. Aveţi grijă de voi.
– Fii pe pace. L-am şi învelit, canapeaua e încăpătoare, sforăitul nu mă deranjează.
– Eşti amabil. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Sau la beţie, nu? Te pup, dacă se trezeşte nu vă daţi în stambă, nu invitaţi femei, nu dansaţi pe mese.
– Promit. Noapte bună, Gilda!
– Noapte bună, Gelule…

♣ Cristian Lisandru