monolog

amy-spanos-devushka-molnii… lumea asta se întoarce cu josu-n sus, da` poate că e mai bine, prea multă normalitate strică, dăunează, te îngraşă, nu mai poţi să reacţionezi, eşti îmbuibat – cu idei preconcepute, cu stare de bine, cu mulţumiri, osânza te încetineşte, până la urmă te tâmpeşti definitiv –, aşa că dacă lumea se smuceşte – în Orient, în Occident, dracu` mai ştie pe unde, că unii trag într-o parte, alţii în alta, ceilalţi trag, la propriu, în oricine le ajunge în dreptul cătării – înseamnă că inerţia mănâncă din noi, însă nu ne-a înghiţit definitiv, ea – inerţia, adică – seamănă cu un şarpe, ne încolăceşte, deschide gura, începe să ne digere, nu ne dăm seama, e o agonie parşivă, zâmbim/trăim/ne facem că trăim/credem că trăim, dar suntem pe un sfert morţi, pe jumătate morţi, pe trei sferturi morţi, până prindem de veste nici nu mai existăm, existenţa din burta şarpelui mai poate fi numită existenţă?, e doar o întrebare, am atâtea întrebări că nici nu mai am pe unde să le pun, le-am tot agăţat prin mine, de mulţi ani, le-am îngrijit, le-am stropit cu apă din fântâni abia săpate, acu` vine toamna, unii vor culege viile, eu am să culeg întrebări dulcege, parfumate, dacă le storc pot să mă îmbăt cu tulburelul propriilor incertitudini, azi-noapte mi-a venit să urlu la lună, un vecin a deschis geamul şi mi-a zis să mă duc la dracu`, era o lună mare, rotundă, cum naiba să nu te îndrăgosteşti de ea ca de o femeie coborâtă din tablouri celebre?, nevastă-sa a zis să mă lase în pace, eu am mai urlat o dată, pe urmă am ascultat ştirile, n-am auzit nimic de bine, nici în burta şarpelui nu e linişte, aşa cum credeam…

♣ Cristian Lisandru

(Ne)Starea de marți – „Chemări şi uşi închise”

Există chemări. Şi există întotdeauna uşi închise care se opun chemărilor. Cheia providențială, cea pe care o descoperi sub vreo piatră exact la momentul potrivit, rămâne doar un clişeu cinematografic la care recurg numai regizorii aflați în criză de inspirație. Nici şperaclul nu ajută la ceva, iar treaba cu iarba fiarelor rămâne, orice s-ar spune, o frumoasă şi lascivă fata morgana a unor creduli care visează – noapte de noapte, alături de greierii insomniaci – să spargă toate lacătele lumii. Există urlete de durere pe care nu le aude nimeni şi râsete deşănțate care tulbură liniştea filozofilor desprinşi (încă, însă nu se ştie până când) chiar de viața pe care o scormonesc în căutarea adevărurilor absolute. Ceea ce trimite direct către polemici aprinse/fierbinți, fiindcă adevărul unui filozof se transformă într-o minciună sfruntată în opinia altuia. Există valuri care se sparg la mal doar pentru că aşa spun legile naturii şi valuri care spală picioarele tuturor, fără deosebire, ca într-o cină de taină multiplicată atemporal. Există lume. Există lumi în care cred doar idealiştii. Există lumea pragmaticilor. Sau lumile lor, nu poți fi niciodată sigur. Dar chemările au fost şi vor fi. Iar uşile închise fac parte din acest scenariu, cu tot cu scârțâitul aferent. Dar pe acesta nu-l poți auzi decât atunci când ai reuşit să deschizi măcar una dintre ele.

                                                                                         ♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală

 

Paradoxal

Oare din ce lume nevăzută vin toate aceste nelinişti? Niciun postaş nu ar îndrăzni să le aducă, iar o semnătură dată pe o eventuală factură este exclusă de la bun început. Uneori mă înfăşor în tăceri abisale, alteori simt cum îmi curge viața pe şira spinării. Fiori. Înfrigurare. Puls în galop. Zvâcnetul tâmplelor. Oraşul trăieşte/rămâne undeva, jos, la picioarele mele. Ciudată senzație, însă nu conține vreo rămăşiță de infatuare în ea. Se prelinge de-a stânga şi de-a dreapta unor repere personale încețoşate. Prin intersecțiile sale trec poveşti încă nescrise şi limuzine în care se lăfăie nesimțirea care erupe din boxe. Poate că îmi pierd răbdarea, poate exagerez şi transform albul în negru, poate că versul nu reuşeşte întotdeauna să lege realitatea de efemerul unor metafore pe care le decantezi (şi) într-un pahar cu vin. Dar dacă aş încerca să îmi alung toate neliniştile? Sunt sigur că le-aş regreta, după ceva vreme, şi le-aş implora să revină. Îmi plac revenirile, ele transmit întotdeauna că eşti om, că nu te-ai transformat – fără sa îți dai seama de asta – într-o stană de piatră, că încă renunți nerenunțând cu adevărat. Iubeşti paradoxala linişte interioară a tuturor neliniştilor şi urăşti certitudinile înfipte în programul cotidian. Întineresc îmbătrânind, mângâi înduioşări în fiecare după-amiază, plutesc pe o mare în formă de inimă, iar oraşul îmi dă cu tifla prin fluierul unui polițist. Mă surprind transmițându-i bezele, apoi caut fotografii prin arhiva personală.

                                                                                         ♣ Cristian Lisandru