05.45. Gara de Nord nu mai forfoteşte ca în alte vremuri… Iar „glasul roților de tren” rămâne simbolul unor pierduți prin alte timpuri/vremuri/spații. Îți iei biletul dus-întors şi te îndrepți către un automat de cafea. Lungă, scurtă, cu sau fără zahăr, cu sau fără lapte, în funcție de gust, glicemie sau mood-ul de moment. Pe urmă cauți o masă, o găseşti la „Mec”, destinația către care se îndreaptă toată lumea, fie că ştie de ce, fie că nu. Te aşezi, tragi aer în piept, pui rucsacul la vedere. Spre deosebire de alții, eu pufăi dintr-o „electronică”. IJust2-ul meu m-a scăpat de țigări în fix şase luni de zile, ceea ce mi se pare onorabil – dacă punem în balanță variantele încercate/plătite anterior. Încă inregistrez priviri condescendente – „Vai de el de fumător, doreşte să se lase, parcă ar trăi cinşpe vieți”...

Un bătrân cu destinație incertă mă priveşte în timp ce lovesc furibund display-ul tabletei. Nu are bagaje, semn că nu îl aşteaptă niciun munte, mai mult sau mai puțin golaş. Nemărginirile unor înălțimi fixate pe hărți sunt întotdeauna interpretabile. Mănâncă dintr-un iaurt în care întinge, din când în când, un covrig. Astfel de instantanee mi s-au părut, de fiecare dată, demne de o fotografie ieşită din mână de meseriaş. Mi-am dorit să fiu un astfel de meseriaş, recunosc, însă am rămas şi voi rămâne doar unul care face poze cu telefonul şi postează pe Instagram. Acolo visăm cu toții că luăm Pulitzer-ul şi ne umplem de respect.

Pizza la bucată, „sendvişuri” cu de toate şi cu nimic, sucuri acidulate sau nu, polițişti sictiriți, ochi încercănați, nerăbdare, muzici care se intersectează halucinant. Şi destine. Bagaje. Lângă mine, o pereche discută despre mare, despre plajă, despre vreme, despre prognoza meteo care – spune ea – nu face altceva decât să inducă în eroare. Îmi aduc aminte de melodia Andrei în care un el şi o ea se mințeau ca la meteo, spre disperarea celor angajați acolo… El tace, matusalemic, apoi mai aprinde o țigară. Eu mă gândesc la Buşteni, la Babele, la prețul năucitor al telecabinei. La Jepii pe care nu am mai urcat de ani buni. Poate azi…

Am ieşit din casă spunând „Bine te-am regăsit, munte, ce dor mi-a fost de tine!” Deocamdată sorb din cafea, pufăi din „electronică” şi urmăresc expresiile unor oameni pe care nu îi voi mai revedea niciodată. Nu voi afla niciodată ce gândesc şi încotro se îndreaptă. Cineva are o şapcă pe care scrie „New England Patriots”. Frumoasă şapcă, mai ales că sunt fan. Al şepcilor şi al fotbalului american pe care nu îl mai transmite nicio televiziune de la noi.

30 minute până la plecarea trenului… Mă simt ca un adolescent fugit de acasă pentru a hălădui, desprins de lumea oraşului, pe poteci de cântec şi de dor. Şuieră un tren şi miroase a drum…

Cristian Lisandru