Bucureştii se îndepărtează, încetul cu încetul… Sper ca la un moment dat să îi las în urmă pentru totdeauna, fără vreo urmă de regret. Nu m-am regăsit niciodată în acest oraş „al lui Bucur” care a devenit un creuzet al emoțiilor deprimante şi al unor „cetățeni onorabili” cu vile prin Pipera. Oamenii caută locuri, sunt deschise telefoanele, curg pe display-uri diamante muticolore. Lipsesc, cel puțin deocamdată, „pokemonii”. Dimineața şi-a trimis zorii la înaintare, noaptea se retrage, deloc sfioasă, pentru a lăsa loc unor planuri pe termen scurt. Trenul face halte sub albul aproape ireal al unor nori care par aliniați de un cârcotaş celest, locurile prin care trec par încremenite în timp şi spațiu – aceeaşi cărămidă roşie şi albă, scaune de plastic pe jumătate rupte, navetişti pentru care fiecare zi nu înseamnă decât încă o bornă pe drumul către nimicul continuu. Îl ascult pe Tony Joe White în căşti. Insistă în a spune că o chitară nu minte niciodată. Cânt la chitară, atunci când îmi aduc aminte, aşa că îi dau dreptate, zâmbind, iar un călător de vis-a-vis mă priveşte nedumerit. Apoi închide ochii şi, din când în când, tresare… Desprins din altă lume, parcă, un câmp de floarea-soarelui clipeşte galben…

Nimic deosebit până la Buşteni. Poate doar playlist-ul meu „formidabil” – un amalgam muzical încropit de-a lungul anilor – în care Eric Clapton urmează după Metallica, Iron Maiden deschide seria Joe Bonamassa, ZZ Top nu se ceartă niciodată cu John Mayer sau Susan Tedeschi, iar Beth Hart cântă „Mechanical heart” la intrarea în Sinaia. Asta doar pentru a fi urmată – coincidență fericită – de piesa „Metal heart” a celor de la Accept. Apoi Stratovarius, Avantasia, BB King, Battle Beast. Cobor din tren în momentul în care intră Tarja Turunen şi aerul de Bucureşti e doar amintire.

09.05. Buşteni. Căldură de poți da şi la alții, popor de toate categoriile, unii-n sandale, altele-n pantofi, cei mai mulți traşi la „treninguri”. Dar şi împătimiți ai muntelui pe care îi recunoşti dintr-o mie. În ceea ce priveşte coada de la telecabină, nimic nu s-a schimbat, drumul mai scurt către Babele nu poate fi parcurs decât de cei înarmați cu (peste măsură) de răbdare. Sau cu maşinile de teren ale celor care te abordează de cum te apropii de zona cu pricina. Mi-e dor de drumeție. Încă o cafea, pufăiala de rigoare, rucsacul în spate şi foame de verde. De linişte. De pădure. De momentele în care respiri sacadat şi nu vorbeşti decât cu tine. Dispar căştile, acum doar muntele spune poveşti adevărate. Şi cine ar fi atât de nesimțitor încât să nu-l asculte?

Cristian Lisandru