Muntele (3)

Ne hotărâm să ajungem la Babele. Dar nu urcând „la pas”, precum adevăraţii oameni ai muntelui – atunci când vii doar din când în când, de la Bucureşti, nici picioarele nu au chef să te ajute într-un demers care le depăşeşte puterile -, ci apelând la serviciile… telecabinei. Trezirea la ora 07.00, imaginea fantastică a versanţilor înceţoşaţi pe care o oferă „camera cu privelişte”, o scurtă înviorare (40 de minute mers pe jos pe distanţa pensiune – telecabină), apoi melodia de mare succes şi actualitate „Hai să stăm şi noi la coadă”. Mai ales că asta fac toţi cei pe care nu-i (mai) ţin picioarele sau nu doresc să apeleze la serviciile particularilor bine-intenţionaţi („Excursii montane” – 10 obiective turistice vizitate la foc continuu, maşină 4×4, 80-90-100 de lei de persoană – „Evitaţi coada de 3-4 ore la telecabină!”).

Nu stăm 4 ore, însă aproape 3 ore trepidăm şi ne uităm, galeş, unul la celălalt – „Era mai bine să renunţăm? Nu. Era mai bine cu maşina? Nu. E bine aşa cum e, chiar are totul un farmec aparte, oamenii socializează, nimeni nu se vaită, muntele cere sacrificii diverse. Chiar şi statul la coadă face parte din ele.” Ascultăm discuţiile celorlalţi „răbdători”. Planuri, zâmbete, bancuri, ceva politichie, telefoane către hoteluri sau pensiuni pentru a rezerva alte camere – „De aici mergem în Deltă!” -, amintiri din noaptea trecută, amintiri din anii trecuţi – „Ehe, pe vremuri urcam cu piciorul, băteam coclaurii, nu oboseam niciodată!” . O piersică, o banană, un suc, o cafea, încă un suc, încă o cafea, câteva fotografii. Şi eu îmi aduc aminte de anii în care ajungeam la munte cu cortul şi niciun traseu nu părea prea lung, prea greu, prea nu-ştiu-cum. Dar e bine să punem în balanţă ceea ce putem şi ceea ce am dori să putem, iar muntele, atunci când te ia valul şi laşi teribilismul să acţioneze, te taxeaxă. Geanina râde. „Prietenii” care ne-au tot trimis nişte mail-uri anonime ştiu de ce. 🙂

Timpul trece, ne imaginăm că telecabina este un agregat izbăvitor/providenţial care ne va scoate din mulţime şi ne va transporta (peste vârfurile brazilor) într-o lume mai bună. Cu un aer mai curat, cu gânduri mai curate, cu nori care îţi curg pe umeri, cu creste pleşuve unde ipocrizia nu are ce să caute, unde turmele de oi nu ştiu nici să râdă, dar nici să înjure. Ce e şi viaţa omului… După 3 ore de stat la coadă începi să înţelegi, într-adevăr, că te poţi obişnui cu toate. Şi cu toţi. Câţiva copii plâng, unii copii râd, alţii inventează tot felul de jocuri. Taţi care se încruntă, mame care oftează. Ce se dă aici? Telecabină. Nimeni nu renunţă, iar în momentul în care scoţi banii din buzunar pentru a plăti drumul către Babele eşti fericit şi încrezător de parcă tocmai ai fi aflat că viaţa s-a dat de-a dura şi te-a blagoslovit/îngreunat cu cel puţin 5 milioane de euro. Sau dolari, chestie de gust. 

E o vreme splendidă, muntele e mărinimos. Sau condescendent în faţa acestei cozi pe patru rânduri. Optimismul pe cap de turist creşte corespunzător, orele petrecute la coadă sunt date uitării, se apropie „momentul”. Tropăiala aferentă, „dansul” turiştilor pe platforma de aşteptare a telecabinei, fiecare doreşte să prindă un loc cât mai bun pentru a admira/imortaliza perspectiva, prăpăstiile, stâncăriile sau drumeţii temerari care s-au avântat pe Jepi pentru a gusta cu adevărat ascensiunea.

Vă mulţumim tuturor pentru comentariile şi gândurile bune pe care ni le-aţi lăsat la precedentele postări. Vă îmbrăţişăm de la distanţă – cu mare, mare drag – şi vă transmitem, la rândul nostru, toate cele bune! 🙂 🙂 🙂

♣ Cristian Lisandru