Muntele (6) – Cabana Babele – Vârful Omu – Valea Cerbului – Poiana Văii Cerbului – Plaiul Fânului – Buşteni (partea a doua)

Lăsăm în urmă cabana Omu şi începem coborârea (bandă galbenă) către Buşteni într-o linişte aproape ireală. Dacă doriţi, într-adevăr, să auziţi toate şoaptele muntelui, atunci nu rataţi acest traseu extraordinar. Sintagma „comuniunea cu natura” îşi găseşte justificarea în aceste locuri, ceea ce ne determină, fără să ne dăm seama, să vorbim în şoaptă.  Suntem încântaţi de ceea ce vedem în jurul nostru, poteca şerpuieşte către oraşul ascuns undeva, jos, în spatele unor brazi până la care mai avem mult, mult de mers. Încălţămintea adecvată este absolut necesară, nu numai în aceste locuri – pietre presărate de o mână nevăzută ne obligă să fim din ce în ce mai atenţi. Se poate aluneca foarte uşor, norii ni se aşază pe umeri, la „meteo” au anunţat averse, tunete şi fulgere începând cu ora 15.00. Zâmbim, luând în balon toţi sateliţii planetei.

„Suntem numai noi şi-atât, iubire rând cu rând” – aşa cum scriam într-o poezie mai veche. Pentru a fi în ton, putem spune „iubire pas cu pas”. Întâlnim un drumeţ care urcă înspre Omu. Ne dăm bineţe, vorbim câteva minute despre vreme. Ne salutăm, ne îndepărtăm. Destine intersectate. Unele coboară, altul urcă pentru a se contopi cu norii din ce în ce mai apropiaţi. Muntele acceptă aceste încrucişări, privindu-ne blând şi lăsându-ne să-i admirăm lumea în care ajungem pentru a (re)descoperi cât de reconfortantă este liniştea deplină.

Coborâm, coborâm, coborâm… Ne îndreptăm, dinspre o altă lume, către lumea noastră, aruncând priviri în urmă şi propunându-ne ca anul viitor să revenim pentru a petrece o noapte la cabana Omu. Vom instaura supremaţia şoaptelor şi vom sta la şuetă cu vântul, reînnoind jurăminte de dragoste…

Geanina este încântată. Nici nu e nevoie de cuvinte. Ne privim, zâmbim, îi spun să aibă grijă unde pune piciorul, îmi spune că nu a crezut că va ajunge aici. Never say never. Iată-ne departe de ochii lumii, doar noi şi muntele, coborând pe o potecă nesfârşită şi simţindu-ne ca ultimii supravieţuitori ai unei planete fără nume.

La 15.3o – fără o pregătire prealabilă – răbufneşte o ploaie torenţială. Se îngroaşă „gluma”, privirea Geaninei trădează o îngrijoarare crescândă. Extragem pelerinele din rucsac şi ne felicităm pentru că am avut inspiraţia de a le lua cu noi. Tună. Fulgeră. Grindină. Telefoanele sunt ascunse în buzunare, coborârea devine din ce în ce mai grea. Încă două ore de coborâre (având în vedere condiţiile atmosferice ingrate), însă de data aceasta ne confruntăm cu o vreme potrivnică. Încercăm să nu alunecăm, renunţăm la ideea de a face fotografii. Ne ajutăm unul pe celălalt, privim ceasurile şi cerul întunecat. Plouă de rupe, cum se spune, de parcă muntele ar fi decis să ne oprească acolo, pe pantele sale. Iar noi coborâm, coborâm, coborâm… Curg şuvoaie sub paşi, poteca devine un mic torent. Asta da aventură! 🙂 Îi spun Geaninei să nu-şi facă probleme, timpul nu ne presează, singura grijă trebuie să fie locul unde pune pasul următor. Vizibilitatea este din ce în ce mai redusă, natura vuieşte, muntele geme… Este impresionantă toată această simfonie, însă rămânem încordaţi şi coborâm în acelaşi ritm susţinut.

Înainte de Plaiul Fânului suntem luaţi prin surprindere. Traseul trece prin mijlocul unui pârâu care – din cauza ploii torenţiale – s-a umflat ameninţător. O altă piedică pe drumul către „civilizaţie”…

Pe unde trecem? Iată întrebarea zilei. Mai ales că, din acel punct, traseul continua urcând şi coborând, până întâlnea drumul care leagă Buştenii de Gura Diham. Şi mai era de mers. Au fost câteva minute încordate. Torentul era prea lat în locul prin care ar fi trebuit să fie traversat, conform marcajului.

O bălăceală, în condiţiile respective, era exclusă. 🙂 Chiar dacă ploaia se domolise şi vedeam totul cu alţi ochi, renunţând la pelerinele providenţiale. Am căutat cu privirea în sus, de-a lungul torentului, şi am descoperit un loc în care o piatră de dimensiuni apreciabile obliga şuvoaiele să se despartă. Am hotărât să ne asumăm riscul şi să trecem pe acolo. Îmi aduc aminte cum stăteam în echilibru instabil pe acea piatră, iar apa forfotea la câţiva centimetri distanţă. Geanina a sărit şi ea, ne-am strâns în braţe unul pe celălalt, iar dacă ar fi existat cineva care să ne fotografieze ar fi fost cu adevărat antologic. Am reuşit să apuc tulpina unui copăcel bine înfipt în malul torentului, am sărit, apoi a urmat Geanina. Am prins-o de mână, am tras-o şi ne-am regăsit, dintr-o dată, pe celălalt mal. Râdeam. Dar ne-am imaginat şi că am fi putut aluneca. Ne-am înfiorat… Totul e bine când se termină cu bine. 🙂

Ultima parte a traseului a continuat prin pădure. Nimic de semnalat, oboseala şi-a spus cuvântul, la rândul ei. La un moment dat se părea că mergem pentru a nu mai ajunge niciodată nicăieri, apoi am văzut drumul şi am realizat că ne-am dus aventura la bun sfârşit. N-am clacat, n-am abandonat, n-am luat decizii pripite. Încă 4 kilometri până la Buşteni, preluarea bagajelor, toaleta corespunzătoare, o cafea băută pe un peron de gară. Înainte de sosirea trenului (19.16), ca un făcut, natura s-a dezlănţuit din nou, iar grindina ne-a urat „Drum bun!”

♣ Cristian Lisandru