Oare din ce lume nevăzută vin toate aceste nelinişti? Niciun postaş nu ar îndrăzni să le aducă, iar o semnătură dată pe o eventuală factură este exclusă de la bun început. Uneori mă înfăşor în tăceri abisale, alteori simt cum îmi curge viața pe şira spinării. Fiori. Înfrigurare. Puls în galop. Zvâcnetul tâmplelor. Oraşul trăieşte/rămâne undeva, jos, la picioarele mele. Ciudată senzație, însă nu conține vreo rămăşiță de infatuare în ea. Se prelinge de-a stânga şi de-a dreapta unor repere personale încețoşate. Prin intersecțiile sale trec poveşti încă nescrise şi limuzine în care se lăfăie nesimțirea care erupe din boxe. Poate că îmi pierd răbdarea, poate exagerez şi transform albul în negru, poate că versul nu reuşeşte întotdeauna să lege realitatea de efemerul unor metafore pe care le decantezi (şi) într-un pahar cu vin. Dar dacă aş încerca să îmi alung toate neliniştile? Sunt sigur că le-aş regreta, după ceva vreme, şi le-aş implora să revină. Îmi plac revenirile, ele transmit întotdeauna că eşti om, că nu te-ai transformat – fără sa îți dai seama de asta – într-o stană de piatră, că încă renunți nerenunțând cu adevărat. Iubeşti paradoxala linişte interioară a tuturor neliniştilor şi urăşti certitudinile înfipte în programul cotidian. Întineresc îmbătrânind, mângâi înduioşări în fiecare după-amiază, plutesc pe o mare în formă de inimă, iar oraşul îmi dă cu tifla prin fluierul unui polițist. Mă surprind transmițându-i bezele, apoi caut fotografii prin arhiva personală.

                                                                                         ♣ Cristian Lisandru