Există chemări. Şi există întotdeauna uşi închise care se opun chemărilor. Cheia providențială, cea pe care o descoperi sub vreo piatră exact la momentul potrivit, rămâne doar un clişeu cinematografic la care recurg numai regizorii aflați în criză de inspirație. Nici şperaclul nu ajută la ceva, iar treaba cu iarba fiarelor rămâne, orice s-ar spune, o frumoasă şi lascivă fata morgana a unor creduli care visează – noapte de noapte, alături de greierii insomniaci – să spargă toate lacătele lumii. Există urlete de durere pe care nu le aude nimeni şi râsete deşănțate care tulbură liniştea filozofilor desprinşi (încă, însă nu se ştie până când) chiar de viața pe care o scormonesc în căutarea adevărurilor absolute. Ceea ce trimite direct către polemici aprinse/fierbinți, fiindcă adevărul unui filozof se transformă într-o minciună sfruntată în opinia altuia. Există valuri care se sparg la mal doar pentru că aşa spun legile naturii şi valuri care spală picioarele tuturor, fără deosebire, ca într-o cină de taină multiplicată atemporal. Există lume. Există lumi în care cred doar idealiştii. Există lumea pragmaticilor. Sau lumile lor, nu poți fi niciodată sigur. Dar chemările au fost şi vor fi. Iar uşile închise fac parte din acest scenariu, cu tot cu scârțâitul aferent. Dar pe acesta nu-l poți auzi decât atunci când ai reuşit să deschizi măcar una dintre ele.

                                                                                         ♣ Cristian Lisandru

foto – arhiva personală