M-am întâlnit cu toamna într-o intersecție oarecare, locația este irelevantă în context, esențial ramâne doar foşnetul unor frunze care veneau pe urmele mele de parcă ar fi vrut/dorit/pretins să fie înfiate. Când intru în toamnă contabilizez prăbuşiri. Pe urmă, invariabil, trecând peste decepțiile atmosferice sau peste regretul că îmi ruginesc anii, reuşesc să privesc partea plină a paharului. Via pe care am tăiat-o în primavară, strugurii albi şi negri, teascul, mustul, tulburelul, vinul. Toamna îmi surâde, îmi face cu ochiul, se insinuează, provocatoare, pe sub pleoapele mele, iar eu mă îmbăt cu gândul ca am îndrazneala de a nu-i cânta în strună. Dar pe strune îmi place să-i cânt, recunosc, chiar dacă aş urca-o într-un tren înainte de a apuca să-şi desfacă bagajele şi aş anunța-o, fără a flutura batista, că expulzarea ei temporară – nici nu poate fi altfel – mă transformă într-un degustător de gânduri optimiste. Cânt despre iubirea mea necondiționată pentru vara prea scurtă, despre patimile ce răvăşesc insomnii şi-mi răsfiră visele pe cearşaf, despre ochii verzi pentru care m-am luptat cu gura lumii atunci când, în acelaşi timp, eram şi trubadur, şi chefliu, şi amator de senzații tari. Totuşi, toamna calcă, imperturbabilă, pe urmele mele, intră pe fereastră atunci când găseşte uşa încuiată, eu am uitat – iarăşi – drumul către gară şi mângâi damigene pântecoase în timp ce ascult muzică de pahar.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – goodfon.ru