Încă nu curg melancolii pe la colțurile streşinilor, spre a te trimite direct în adâncurile cramei, lângă pastramă şi licoare stoarsă din struguri brumați,  însă adie un vânticel de schimbare, iar seara coboară, grăbită ca amorezul care sare gardul ibovnicii, peste un oraş al contradicțiilor multiplicate. Îmi vine să scriu poeme în versuri rimate, fiindcă versul alb, în preajma toamnei, îşi pierde din consistența atât de lăudată/trâmbițată/impusă în lumea poeziei contemporane. Mă dedic, însă, reveriei prelungite, alinându-mă cu amintiri de peste vară şi cu gândul că, în poezie şi nu numai, graba strică treaba. Septembrie. Pierd câteva gânduri năstruşnice prin părul tău, răsfir dorințe încă nespuse şi murmur cântece de dragoste sub un apus cu inflexiuni de aramă. Dintr-un apartament vecin se aude vocea lui Dan Spătaru, toate drumurile duc în toamnă, mi-aş dori una rurală… Sau poate că aceasta nu este decât o idee fixă a unui bucureştean care, indiferent de anotimp, nu-şi găseşte locul niciunde. Gândurile năstruşnice îşi revendică supremația, părul tău a strâns tot apusul în el…


♣ 
Cristian Lisandru