Promisiuni. Unele, încă neonorate, îşi revendică/imploră dreptul la viață, insinuându-se pe lângă tâmple, ca un zvâcnet suplimentar, luându-se la întrecere cu gândurile nerostite, amăgindu-se că a sosit, în sfârşit, vremea lor, momentul acela de grație dulce în care ceva schițat cu mult timp în urmă capătă contururi reale, palpabile, reconfortante ca un „sfârşit” scris pe ultima filă a unui volum deasupra căruia ai trudit, ai zâmbit, ai oftat, ai scrâşnit din dinți în nopți biciuite de ploi sau dezmierdate de strălucirea delicată a unui astru nocturn aflat (măcar pentru câteva ore) în toane bune. Promit să nu uit niciodată a-mi promite că… Peste toate aceste promisiuni – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai îndrăznețe, din ce în ce mai înțepate, ca nişte mahalagioaice ieşite la porți pentru a-şi pune poalele în cap – pluteşte (?) şuieratul unui ceainic uitat părăsit pe aragaz. Zâmbetul tău îmi transmite că există (şi) promisiuni care îşi găsesc împlinirea într-o secundă, nu mai mult…

♣ Cristian Lisandru

 

sursa foto – goodfon.ru