Mă întorsesem dintr-un vis şi mă îndreptam, agale, către altul. În vise, ca şi în viață, e mai bine să laşi graba deoparte, deşi – ar putea spune cineva, scărpinându-se în barbă şi pironindu-te cu o privire ofuscată – nu tu îți construieşti scenariile onirice, amice, nu tu decizi viteza cu care se desfăşoară acțiunea, nu tu eşti cel nevăzut care strigă motor şi urmăreşte, cu atenția profesionistului, fiecare detaliu. Vis & Film. Poate fi o comparație nereuşită. Sau, dacă nu nereuşită, atunci măcar învechită de-a dreptul şi numai bună pentru o virtuală cutie de carton care aşteaptă, răbdătoare, să primească toate renunțările tale. Dar câți nu s-au gândit la ea, câți nu au pus-o în pagină, într-un context sau altul, câți nu au trăit-o pe propria piele, dacă mă pot exprima astfel?

Bun. Mă întorsesem dintr-un vis şi mă îndreptam (agale ☺) către altul, pe lângă mine treceau personaje îmbrăcate după moda flower power, nu se auzea muzică, totuşi, nu se auzeau strigăte de protest, doar câteva ferigi uriaşe îşi legănau verdele proaspăt, iar un polițist zâmbea aproape ireal, cu mâinile în şolduri, afişând o dantură gen reclamă la pasta de dinți cutare. 

Ce culori minunate sunt între două vise, m-am surprins murmurând, este revoltătoare monotonia viselor prin care trec, noapte de noapte, numai pentru a-mi da seama că subzist nocturn în alb şi negru… Undeva, în stânga gândurilor mele, soarele se îmbăia într-o mare roşie, iar un chitarist pletos – aducea cu Donald Sutherland în tinerețe – mi-a făcut cu mâna. În colțul gurii, fireşte, fumega o țigară pe jumătate arsă…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru