Dar poate, oare, noaptea să-mi aducă o şoaptă pentru mai târziu, un murmur sau un gând de ducă? Atât aş vrea, acum, să ştiu…

Merg. Nu vine nimeni pe urmele mele, cel puțin aceasta este senzația pe care o trăiesc acum. Oarecum reconfortantă. Privirile aruncate peste umăr se lovesc de un zid verde, viu, prins într-o continuă fremătare. Poteca şerpuieşte printre ferigile uriaşe, am lăsat în urmă personajele flower power şi un polițist cu zâmbetul sculptat în carne, chitaristul pletos s-a întors cu spatele, plictisit (de el, de mine, de lumea dintre două vise?) şi mi-a mai oferit doar imaginea unei margarete imprimate pe cămaşa fluturândă. Mă întreb şi acum dacă i s-a stins țigara sau dacă, prin absurd, va trage din ea pentru o eternitate, fredonând melodii cu puternice accente sociale.

Mă năucesc culorile atât de vii, realitatea (?) dintre două vise pare un film hd sau chiar mai mult, ceva ultra hd, 4k, 5k sau cum dracu’ s-or mai numi acum – din acest punct de vedere sunt constant depăşit de evenimente. Ochii învățați cu/subjugați de visele alb-negru protestează, mă ustură, lăcrimează, se revoltă, aş vrea să îi închid şi nu pot, mirându-mă ca prostul în fața propriei neputințe.

– Intuiesc că sunteți un căutător neobosit al unor incredibile aventuri. Poate chiar Căutătorul.
– ?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru