Ne aşezăm sub o frunză de ferigă. Un personaj încă nedumerit – eu, bineînțeles, căutând explicații pentru policromia dintre vise – şi un iepure căruia îi voi spune, pur şi simplu, Iepurele. Poate că şi realitatea dintre două vise este tot un vis, însă pe un alt palier oniric. Cu alte reguli, cu alte personaje. Dar un vis, totuşi. Identitatea unor personaje nu are, trezindu-te, importanța pe care o acorzi atunci când eşti parte a visului.
– Spre ce îți îndrepți gândurile?
Iepurele a renunțat la formula de politețe, aşa că abordez, la rândul meu, aceeaşi atitudine.
– Spre acei Rătăcitori despre care vorbeai mai devreme.
– Mda… Sunt din ce în ce mai puțini. De la o vreme. Ca şi cum visele pe care le trăiesc i-ar ține într-o captivitate prelungită. Am o idee la care lucrez încă – este posibil ca unii dintre ei să nu se mai trezească niciodată şi să rămână într-un vis cât o viață. Fără să realizeze asta.
– Scapă de impozite.
Iepurele îmi aruncă o privire încărcată de reproş. Întinde o lăbuță către mine:
– Unele glume nu fac casă bună nici cu visul, nici cu realitatea dintre vise. Tărâmul acesta colorat te păcăleşte imediat, dacă nu îți păstrezi luciditatea, te atrage prin culori perverse şi al lui eşti. Definitiv.
Pozez în scepticul de serviciu.
– Există aşa ceva? Culori perverse? Şi există luciditate în tot acest context? Mă îndoiesc…
– E un tărâm al nimănui. Crede-mă, n-ai vrea să rămâi aici. Iar întrebările acestea sunt bune pentru dezbaterile din lumea cealaltă. Din realitatea cealaltă, ca să fiu bine înțeles. Acolo unde se vorbeşte foarte mult. Fără ca înțelesul să fie devoalat. Prea multe cuvinte, prea multe culori. Pericol.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodgon.ru