Bulevard înceţoşat, tramvai spintecând fără milă întunericul luat prin surprindere. Zori furişaţi printre blocuri ca nişte amanţi încercănaţi, abia coborâți din paturile răvăşite ale ibovnicelor, un claxon apăsat insistent care tulbură vise încă nepovestite. Cafea. Departe de a fi una magică, dimineaţa scutură insomnii, mângâie alte griji, deschide ferestre, uşi, capitole. Oraşul murmură aceeaşi linie melodică banală, toamna şterge alte frunze de pe o partitură nevăzută, cineva fluieră. A dor, a pagubă, a cine ştie ce… E încă întuneric sub gene, e devreme, e ca şi cum nici noaptea nu s-a hotărât, totuşi, să părăsească scena. Dar tramvaiul o taie în două, nemilos, iar ceaţa – ca un complice mârşav – ascunde orice urmă.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru