Trag un tramvai de jucărie pe o linie imaginară, iar bulevardul se întinde în fața mea, separând blocuri conice şi înfigându-se într-un orizont umbrit de nori care întruchipează ființe din alte lumi. Îmi dau seama că sunt singur, broboane de sudoare mi se preling pe față, albul şi negrul dețin o supremație apăsătoare.

Sunt în vis. Curios, îmi aduc aminte de un Iepure cu pantaloni galbeni susținuți de bretele portocalii – cunosc culorile/nu pot vedea culorile -, însă habar nu am de ce trag după mine un tramvai de jucărie. Luciditatea din vis (asta ştiu, asta nu ştiu) mă pune pe gânduri, semnele de întrebare înlocuiesc stâlpii de telegraf. Clipesc şi semafoare în intersecțiile prin care trec, încerc să îmi imaginez culorile corespunzătoare, renunț în clipa în care te văd traversând, grabită, la doar câțiva metri în fața mea. Părul strâns în spic, pardesiul negru, privire fixată pe direcția înainte. Vreau să ajung mai repede la tine, bulevardul vălureşte – seamănă cu o mare tulburată, nerăbdătoare să atingă țărmul pentru a depune cochilii pe care le vor strânge copiii extaziați, romanticii sau colecționarii obsedați -, tramvaiul de jucărie devine din ce în ce mai greu. Privesc peste umăr. Un tramvai care creşte sub ochii mei. Monstru metalic în alb şi negru.

Fireşte, aş putea încerca să te strig, să te rog să mă aştepți pentru a râde amândoi de un astfel de vis absurd. Dar renunț. Am trăit deja prea multe vise (absurde) în care cuvintele mi se împotrivesc cu înverşunare, iar sunetele dispar ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. Sau, dacă au existat, au fost absorbite – ar fi oare posibil? – de un burete uriaş.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru