Aplecat peste mine, Iepurele mă fixează cu o privire pe care încă nu o pot descrie. Poate că exact asta simte un pacient atunci când deschide ochii după o oarecare perioadă de inconştiență şi întâlneşte expresia gravă a unuia îmbrăcat în halat alb. Eu înregistrez o privire pătrunzătoare, două urechi lungi şi o pereche de bretele portocalii, iar asta îmi e de ajuns.
– Salve!
Vocea lui Iepurilă îmi zgârie timpanele, zâmbetul său şmecheresc (premeditat, sunt convins că şi-a pregătit reintrarea în scenă) ar enerva pe oricine. Îmi dau seama că sunt întins (prăbuşit?) în iarbă şi încerc să mă ridic.
– Nu te grăbi. Uneori, la ieşirea din vis, muşchii refuză să dea ascultare. Ai răbdare, totul vine de la sine…
– De unde ai apărut? Eşti îngerul meu păzitor? Sau Iepurele Păzitor, nu te supăra…
Nu se supără. Ba chiar dă din cap, înțelegător.
– N-ai găsit-o. Deşi ai mers pe urmele ei. Dar urmele pot fi amăgitoare. Te-ai fi învârtit în cerc mult şi bine. Iar ăla mic, cu ochelari, făcea haz. Huța-huța…
– Harry Potter?
– Nu ştiu la cine te referi, personajele din vise nu au acte de identitate. Însă ochelaristul din visul tău se plimbă şi prin visele altora. Iar atunci când apare ceva nu e în regulă. Îți aminteşti ce spuneam? Prizonieri în propriile vise. Pentru totdeauna.
Mă dezmeticesc. Culorile din jurul meu sunt mai frumoase ca niciodată – poate că administratorul acestei lumi este pasionat de photoshop, îmi spun în gând -, cerul albastru pare ireal, albul norilor i-ar face invidioşi pe toți producătorii de detergenți. Îl săgetez pe Iepure cu o privire înmuiată în otrava reproşului:
– Parcă spuneai că pericolele pândesc aici, în realitatea dintre vise. S-a schimbat ceva între timp? Iar ochelaristul din leagăn e vreun dur cu moacă de copil râzgâiat? Ascunde un satâr bine ascuțit sub cămaşa cadrilată? Scoate sticluța cu cianură din penar?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru