– Eu sunt Motanul Albastru. Se poate observa, de altfel. Şi îmi plac la nebunie poveştile. Sunt personaj, povestitor şi ascultător. În acelaşi timp. Ce părere ai?
Încerc să fac abstracție de semnele sugestive pe care Iepurele le face pe la spatele motanului. O lăbuță pare a se înşuruba în tâmpla stângă, iar privirea transmite restul.
– Iar eu habar n-am cine mai sunt, recunosc. Umblu prin lumea aceasta sau prin lumile acestea, obosit de culori, de nonculori, de drumuri care nu duc nicăieri şi de urme al căror mesaj rămâne, cel puțin deocamdată, un mister.
Motanul mă cuprinde pe după umeri, protector, se apropie de fața mea, mustățile mari îmi gâdilă obrajii. Sunt convins deja că, înainte de a mai rosti vreun cuvânt, mă va adulmeca. Totuşi, nu o face.
– Ai grijă cu Iepurele… Eu m-am fript de câteva ori. Nu te cunosc, însă îmi fac o datorie de onoare din a lansa un avertisment. Prieteneşte, acceptă-mi formularea, doar suntem cu toții în aceeaşi oală care clocoteşte. Să nu zici că nu ți-am spus.
Intru în jocul lui şi şoptesc:
– Iepurele m-a informat ceva mai devreme că periculosul decorului oniric e unul mic, cu ochelari rotunzi. Se dădea huța-huța în ultimul meu vis.
– Ultimul vis… Dar nu cel din urmă. De Tocilar e vorba, a adormit într-o bibliotecă şi lumea viselor l-a prins în laț. Nu-i vorbă, am observat că-i place, la cât a citit puştiulică se descurcă în orice situație. Uneori exagerează, joacă feste visătorilor neatenți, dar nu-i băiat rău. Un singuratic precoce… În lumea reală nu-l băga nimeni în seamă. Cert e că nici moaca nu-l ajută să socializeze.
Iepurele se apropie de noi, dând glas nemulțumirii latente.
– Eşti un palavragiu, Motanule! Iar te dai mare?
Motanul Albastru mă priveşte în ochi, apoi răsuceşte capul şi ripostează:
– Uite cine vorbeşte, Regele Balivernelor cu Bretele Portocalii şi urechi supradimensionate! Pfui!
Tac. Şi simt că destinul doreşte neapărat să mă ia peste picior.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru