… se simțea atât de bine încât îi venea să chiuie, tocmai el, unul care strângea în trupul subțire atâtea şi atâtea semne de întrebare hulpave, atotputernice precum un Dumnezeu interior multiplicat, trufaşe, neîndurătoare şi parşive – cine poate împiedica un semn de întrebare, măcar unul dintre toate, să fie parşiv, dacă asta doreşte ? -, avea senzația că pluteşte, nu era beat, nu era nici măcar amețit, nu băuse nici măcar o jumătate de pahar cu vin, deşi, la un moment dat, intenționase asta, dorise din tot sufletul să o facă lată, lată, lată, un cer plin de stele îl veghea, înțelegător – sau, cel puțin, aşa i se părea -, îi accepta starea de bine pe care tocmai el nu reuşea să o descifreze, se simțea liber – nu putea să spună ca o pasăre fiindcă avea unele îndoieli cu privire la această comparație ordinară, mult prea des folosită de unii şi de alții -, iar libertatea aceasta îi călca pe urme, la o oră când oamenii normali (dar şi despre normalitate s-ar putea discuta la nesfârşit, nu-i aşa?) dormeau, sforăiau, visau frumos sau aveau coşmaruri, el se simțea bine, mergea pe malul unui râu negru în care cădeau lacrimi galbene – o lună tristă; dar de ce tristă tocmai într-o noapte în care el se simțea aşa de bine? -, mergea fără să obosească şi, la un moment dat, începând să fluiere o melodie oarecare, şi-a dat seama, fericit, că trăieşte cu adevărat, fără a putea să înțeleagă, totuşi, de ce plângea luna – ca o sentimentală lacrimogenă a unor vremuri renegate de cinica societatea modernă – cu lacrimi galbene, galbene, galbene…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru