urme de cauciuc în zăpadă
ca nişte riduri
pe obrazul iernii
un copac lăcrimează
prin ultimele frunze
vântul împleteşte fum
deasupra acoperişurilor
casele scrutează întunecimea
cu ochi îngălbeniţi
râul ademeneşte timpul
sub podul de lemn
spre a-i pune în gură
căluş de gheaţă
aşezaţi în cerc
colindătorii trag din chiştoace
la marginea satului
apoi crestează bolta
cu lovituri de bici
♣ Cristian Lisandru
Cristian Lisandru 
Iarna este o muza splendida. De data asta te-a ales pe tine si n-a facut rau deloc. Splendid poem, Cristian 😀
Cu drag ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc. Să ne bucurăm, în continuare, de poveşile frumoase ale iernii. ☺☺☺
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa sa fie 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Imi aduce aminte de satul bunicilor… podul de lemn, casele cu cosuri fumegande…Foarte frumos surprins totul…Aaa si colindatorii de la sfarsit…dau tot farmecul imaginii… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, gândurile ne poartă în vremurile acele de poveste, atunci când trăiau bunicii, iar iernile păreau desprinse din poveşti… ☺
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poetul încrustează imagini pe retina sufletului, așa cum faci tu de fiecare dată. 🙂
Să-ți fie muza mereu aproape, Cristian
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Versurile au darul de a îmblânzi viscolul, de foarte multe ori! Numai bine la sfârşit de săptămână, Petru! ☺
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte frumoasă poezia întreagă, dar ce plăcut surprinzătoare sunt versurile „aşezaţi în cerc/ colindătorii trag din chiştoace”! Și ce măiastră e poza!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc, mă bucură vizita şi comentariul… ☺ Spor la scris şi dumneavoastră! ☺
ApreciazăApreciat de 1 persoană