Scriu Te iubesc în fața castelului de nisip. Sunt convins că valurile de hârtie nu-mi vor şterge declarația de dragoste şi, liniştit de această concluzie oarecum bizară, mă aşez turceşte, privind literele mari. Pe acestea le recunosc, le înțeleg, le am in mine. Le duc cu mine dintr-un vis în altul, imaginându-mi că le citeşti, le atingi, le mângâi.

M-ar bucura apariția cuiva – indiferent cine, însingurarea, fie ea şi onirică, te transformă într-un personaj înfometat de contactul cu alți oameni. Totuşi, există destule scenarii în care, pur şi simplu, nu faci altceva decât să ajungi în locuri misterioase fără să dai ochii cu cineva. Poate că astfel găseşti răgazul de a te învăța mai bine, de a te descifra (măcar) pe tine într-un context în care indescifrabilul seamănă, de foarte multe ori, cu un castel de nisip ridicat pe plaja unui ocean de hârtie.

Nu văd niciun vapor, nu trec pe deasupra mea pescăruşi sau alte pasări. Nici chiar unele de hârtie, pentru ca mirarea mea să se dezvolte corespunzător.

Ți-am scris că te iubesc în fața unui castel de nisip. Dar trebuie sa recunosc că nu eu am fost constructorul dedicat, prăbuşit în genunchi în fața operei sale. Altcineva a trecut pe aici, înaintea mea, dorind să lase (să-mi lase) un semn. Un anonim, un alt visător incurabil, un teribilist sau, poate, un plictisit de el însuşi şi de plaja pustie. A vrut să ridice turnuri peste o monotonie agasantă.

Şi tu?
Vocea ta, vocea ta auzită numai de mine, vocea ta ştiută numai de mine.
Eu? Eu am dat suflet monotoniei.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru