Bătrânul fără vârstă

Păi dacă luaţi drumeagul ăsta în copite şi daţi pinteni armăsarului – că focos mai e, parcă înghite jăratic! – ajungeţi în juma de ceas la pădurea lu’ Pui de Cloşcă. Îi zice aşa că mă-sa l-a lepădat după ce l-a adus pe lume. L-a lăsat într-un coteţ de găini, acolo l-au găsit ăi de-l crescură ca nişte părinţi buni. Acu’ a închis şi el ochii demult, că povestea e veche, dar pădurii aşa i-a rămas numele, a lu’ Pui de Cloşcă. La colţu’ ei se face o potecă, duce drept în străfunduri, pe-acolo o luaţi şi, dacă nu mai staţi să vă trageţi răsuflarea, sunteţi la moş Toma în pridvor înainte de lăsarea serii… Ştie că veniţi?

Săteanul apucă din nou coasa cu mâinile bătătorite dar, înainte de a-şi relua munca, îşi trecu mâna prin păr şi privi lung în urma călăreţului care se îndepărta ridicând norişori de praf. Cine-oi mai fi şi tu, străinule?

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării neauzite, călăreţul îşi umflă pieptul şi strânse mai tare hăţurile. Pui de Cloşcă sunt şi eu, moşule, lepădat de mic…  O fi întristat-o şi pe mama sosirea mea, că un plod nu e întotdeauna prilej de bucurie. Cât despre tata, cine să-l mai ştie? Vreun sucitor al minţilor tinere şi nechibzuite de fete mari…

Drumul de ţară tăia în două câmpul larg, aruncai departe cu privirea şi nu vedeai loc unde să te aşezi la umbră. Scoase plosca din mers şi înghiţi guri zdravene de apă. Însetat. Venea de departe, tocmai din cetatea domnească, cu hrisov de la stăpânire pentru moş Toma. De două zile era pe drum, cu grabă mare pe urme şi rugăminţi fierbinţi alături de hrisov. Doamna curţii se găsea în durerile facerii şi nu era bine. Trăgea să moară. Numai moş Toma, cu tainele lui pe care nu le istorisea nimănui, putea să o salveze din ghearele bolii. Aşa ziseseră doftorii de la curte, că bolea, dar nu ştia nici unul de ce, ridicaseră din umeri în faţa Domnului şi lăsaseră privirile în pământ. Se duce, Doamne, e peste puterea omenească. Şi se duce şi plodul din pântece…

Moş Toma nu era văzut cu ochi buni de doftori, ziceau că e vraci mincinos şi că are noroc. Dar Domnul se încredea în el, tot moşul îl scăpase de moarte sigură când avea vreo opt ani şi se scurgea viaţa din trupul firav. Şi atunci ridicaseră doftorii din umeri, dar moş Toma, venit degrabă, fiersese ierburi de la el din pădure şi-i dăduse să bea zeamă amară ca fierea. Îi pusese mâna pe frunte şi-i luase fierbinţeala cât ai clipi. După trei zile alerga prin curtea domnească, după un mânz rotat… Nimeni nu ştia ce e cu moşul ăsta meşter la sumedenie de leacuri şi licori. Bătrân îl ştiau de-o viaţă şi bătrân rămăsese, parcă nu se-ndura moartea să-l ia, că prea făcuse bine la mulţi.

Cu barba albă lungă până la brâu, cu un toiag în mână, încălţat în opinci pe care şi le făcea singur, moş Toma trăia departe de lume. În pădurea lu’ Pui de Cloşcă. De unde venise, unde învăţase meşteşugul vindecării, nici sfetnicii de taină ai Domnului nu puteau să spună. Nu vrusese să stea la curte şi nici nu primea plată pentru vindecările sale. Doar privea prin ei cu ochii lui mari şi lua drumul înapoi către pădure. Sălta-n şa cu sprinteneala unuia mai tânăr şi se ducea în pădurea lui. Nu-l mai vedeau. Nu vorbea cu nimeni, trăia singur, cu calul şi animalele de pe lângă casă… Lumea proastă zicea că are duh, sau har sau darul vindecării primit de la zânele pădurii.  Că face farmece bune, nu rele, că trag păsările cerului la el şi stă la sfat cu lupii. Pe limba lor. Vrute şi nevrute… Câte nu spun oamenii?

Când ajunse sub poala pădurii, văzu poteca… Dădu pinteni calului preţ de câteva minute, apoi se simţi învăluit de o senzaţie ciudată. Căldură şi linişte. Nici vântul nu mai mişca frunzele copacilor. Nemişcare. Se simţi golit de orice gând, struni calul, iar armăsarul se opri, fornăind uşor. Ce-i oştene, ţi-e frică de o pădure? îşi spuse în gând, rotindu-şi privirea. Învăţase să cunoască pericolul, dar ceva îi şoptea în urechi că nu trebuie să se teamă de nimic. Atunci văzu, la o aruncătură de băţ în faţa sa, un lup. Alături de el, cu ochii umezi, o căprioară. Îl priveau. Se frecă la ochi, apoi dădu să apuce arcul prins la şa. Oştene, lasă arcul şi săgeţile, nu-ţi sunt de trebuinţă aici. Porunca era neauzită, dar puternică. Se insinua în mintea sa de oştean care nu credea în duhuri şi farmece şi cunoscu vlăguială în oase. Fă cale întoarsă, oştene, fiindcă moş Toma este la căpătâiul Doamnei şi i-a adus alinarea suferinţei. Falnic urmaş va naşte şi viteaz ca nimeni altul. Aici ajung veştile înaintea hrisoavelor…

Stană de piatră, oşteanul vru să dea pinteni calului. Armăsarul bătu pasul pe loc scuturând din cap. Nu vroia. Lupul şi căprioara, din mijlocul potecii, îl mai priviră o dată, lung, apoi se întoarseră şi porniră, alături, către adâncul pădurii… În urma lor, desişul prinse viaţă, iar poteca dispăru de sub ochii săi, lăsând perete verde prin care nimic nu putea pătrunde…

În cetate, oşteanul află că Doamna născuse un prunc sănătos, spre marea bucurie a Domnului. Oamenii petreceau, ca la zi mare, iar chiotele se auzeau de-a lungul şi de-a latul uliţelor. Întrebă de moş Toma. A fost şi-a plecat, i se spuse. N-a vrut să stea. Doftorii zic că n-a făcut nimic, doar a pus mâna pe fruntea Doamnei. S-o fi vindecat de la sine, că era păcat să moară cu prunc în ea… Bău o cană cu vin pe nerăsuflate, lăsând calul să se odihnească.

Undeva, departe, în pădurea lui Pui de Cloşcă, bătrânul fără vârstă tocmai dădea bineţe lupului şi căprioarei care îi ieşiseră  în cale…

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

dragoste sub o ciupercă uriaşă

te alintam
prin ploi învolburate
hainele tale se desprindeau de pe trup
una câte una
ca o desfrunzire

îţi aburea carnea
în mine clocoteau înduioşări
ne-am iubit elementar
sub o ciupercă uriaşă

noaptea fulgera în felinarele elfilor
tu gustai ploaia cu vârful limbii

lumea întreagă
o singură picătură

♣ Cristian Lisandru
(din volumul „Poeme de la capătul lumii” – 2015)

sursa foto – goodfon.ru

Descântec

Îl privesc. Sceptic. Mustăceşte.
– Le cunosc pe frumoasele Rătăcitoare cu chipuri angelice. Le-am mai îndreptat de câteva ori către un vis comun, fiindcă sunt legate sufleteşte printr-o legătură invizibilă şi indestructibilă, însă ajung din nou între vise. Nu reuşesc să descopere drumul către lumea reală şi către un filfizon pe care l-au iubit amândouă ca disperatele. Dețin informații…
– De unde ştii că era filfizon, Motanule? O astfel de etichetă, lipită atât de uşor… Nu eşti superficial?
– Domnule Căutător, important este că ştiu. O altă dramă sentimentală. Încă una, ca şi cum nu ar fi fost destule până acum – mi-am spus de foarte multe ori că dragostea, sentiment înrobitor, în ultimă instanță, a fost inventată de un zeu parşiv. Dar nimeni din lumea voastră nu o poate ecraniza. Ceea ce este reconfortant, fiindcă prea mulți aşa-zişi regizori îşi bat joc de viață, folosindu-se de ea pentru a propune rateuri cinematografice prezentate drept capodopere. Am spus bine, Iepure? Am folosit termenii corecți sau simți nevoia să intervii şi să te umfli în pene? Mă rog, asta e expresia…
Iepurele îşi scutură pipa de marginea mesei, apoi o ascunde într-unul din buzunarele pantalonilor.
– Misterioasele legi ale Lumii dintre Vise mă obligă să fac echipă cu tine, pisică zeflemitoare. Sper să apuc, totuşi, ziua în care zarurile se vor rostogoli în favoarea mea. Până atunci, precum am promis, achit eu nota.
Nu-l întreb în ce monedă va plăti, poate pentru a nu părea nepoliticos. Sau neştiutor. Sau naiba ştie de ce… Iepurele aruncă pe masă trei monezi argintii, clinchetul lor o face pe una dintre Rătăcitoare să tresară. Motanul Albastru se apropie de ea, o cuprinde în brațe şi îi şopteşte ceva la ureche.
– Descântecul…
Sunt depăşit încă o dată de situație, am senzația că (orice aş face) mă regăsesc mai tot timpul cu un pas în urma evenimentelor. Ochii Iepurelui strălucesc, urechile sunt îndoite până la jumătate. Îngaim:
– Descântecul?
– Da. Nimic nu se face fără el, Căutătorule… Iar Motanul acesta nesuferit şi încrezut… Ei bine, are şi el momentele sale, trebuie să recunosc.
Iepurele mă conduce către ieşire, în timp ce Rătăcitoarele şi Motanul Albastru rămân în urmă. În jurul lor dansează fire lungi de ceață, ca şi cum cineva nevăzut le-ar desfăşura din gheme uriaşe, lumânările pâlpâie, aerul pare dintr-o dată consistent, pereții hanului văluresc.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

exercițiu

cuvinte
cuvinte
cuvinte
de-a valma
surghiunite în pagini albe
obligate să trăiască
sub forma unor pseudo-metafore lamentabile
vorbe în vânt
prinse cu arcanul nevăzut al indolenței gramaticale
(există şi aşa ceva
mirările sunt de prisos)

cuvinte
legate unele de altele
aduse la exasperare
minimalizate
scoase din uz
desconsiderate până la anularea definitivă

exercițiu de imaginație:
a tăia în carne vie
sau
a tăia în carnea unui cuvânt?

uneori
filele albe spun mai mult
decât toate cuvintele
obligate să nu transmită nimic

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru