(Ne)Starea de Vineri – „Despre primăvară, fotbal şi soartă”

În România de azi, cu sau fără conferințe de presă îndelung aşteptate şi concretizate printr-un mare fâs, cu sau fără priviri sugestive din care reiese o dată în plus că jocurile sunt făcute la Înalta Poartă Europeană, evenimentele (a se citi insignifiantele comedioare umflate mediatic) se desfăşoară exclusiv „după cum pică zarul”. Nimic nu pare a fi pus la punct, studiat în prealabil, obiectiv şi cu dorința fermă de a puncta pe termen lung la capitolul „realizări”.

Primăvara, totuşi, e o certitudine. Ceea ce ne determină să prindem glas şi să trâmbițăm că „om vedea noi ce-o mai fi”, „hai că nu-i dracu’ chiar aşa de negru” sau că „e loc de mai bine”. Chiar şi în meciul din Polonia – acolo unde naționala de fotbal se va deplasa cu fruntea sus, conform principiului „Curaj, găină, că te tai!”, încercând să transforme neputința disperării în ceva care să semene cu mândria unor ani din ce în ce mai îndepărtați.

Rapoartele vin şi se duc, precum cocorii, ne monitorizăm unii pe alții, de ochii lumii, polemizăm ca să părem interesanți, intrăm în jocul ipotezelor, al calculelor, al manipulărilor grosolane. Vindem gogoşi, cumpărăm braşoave. Din când în când, pentru a nu ne ieşi din mână, scriem. Despre primăvara lascivă – sau zurlie/indiferentă/jucăuşă, depinde de starea fiecăruia -, despre explozia naturii (din nefericire, exact atunci când ne cuprinde visarea, aflăm că alți tembeli s-au aruncat în aer, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, explodând la propriu şi aruncând în haos alte destine), despre aerul proaspăt (îmbătător/hrănitor/tulburător) al anotimpului abia intrat pe fereastră.

Poezia e prezentă în tot şi în toate, extragem metafore şi din piatră seacă, ceea ce nici nu ar fi rău într-o lume care a uitat – având cu totul alte priorități politice, sociale sau financiare – că e nevoie şi de artă, în general, pentru ca maşinăria asta mondială să existe cu adevărat, numai că, aşa cum spune un vecin, „o fi poezia frumoasă, nu zic nu, dar soarta noastră trece prin MCV, iar calificarea la mondiale prin poarta adversarului”.

Sincer, mi-e din ce în ce mai greu (în pofida optimismului primăvăratic indiscutabil) să percep la justa valoare „soarta noastră” – fie ea (măcar) fotbalistică, deşi sunt destule subiecte fierbinți care stau la coadă. Cert e că ori nu ştim şi n-am ştiut niciodată să ne-o înjghebăm, ori nu ne-au lăsat alții, ori ne-am dat singuri cu stângul în dreptul sau am făcut în aşa fel încât le-am pus piedică acelora care ne-o luau înainte. Ca să nu mai spun că nu înscriem goluri atunci când trebuie, iar în mintea noastră e gol tocmai când ar trebui să luăm decizii sănătoase.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

Un bilet către Normalitate

Alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial.

Îşi simţea transpiraţia alunecând pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi. Unde alergi, domnule? auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus?

Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă chiar creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă…

Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi văzu cu ei juliţi, ca în copilărie –, observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde? se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului. Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos.

Doriţi să călătoriţi? Vânzătorul îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi?

După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă.

Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi câteva secunde hârtiile din faţa sa.

Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea e demodată, pur şi simplu, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni.

Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, nu s-ar plictisi? îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta a dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă.

Cel din faţa sa clătină din cap, manifestându-şi scepticismul. Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă că îndrăznesc, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont… Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima…

Se răsuceşte pe călcâie şi o ia la fugă în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăresc deplasarea rapidă. Apoi se închid brusc, se ofilesc şi cad la pământ. Bărbatul nu-i mai observă decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce aleargă din ce în ce mai repede.

I se pare că aude din nou vocea din creier. Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa? Strânge din dinţi. Şi aleargă mai departe…

♣ Cristian Lisandru

 

Firescul nefiresc

Ce poate transmite un apus în alb şi negru? Şi nu mă refer la apusul din fotografiile color, acelea care, printr-un filtru ordinar, aflat la îndemâna celui cu o minimă pricepere, devin dintr-o dată sepia, vintage, văduvite de cromatica lor spectaculoasă, motivul evident al satisfacţiilor vizuale indiscutabile. Mă refer – acum şi aici, într-un loc fără nume, interzis hărților – la un apus pe care îl priveşti încremenit, aşteptând zadarnic cuvinte inexistente, căutând din priviri pensule şi tuburi de vopsea spre a încerca să spoieşti, cu propria-ți mână tremurândă de ageamiu în ale picturii, ceea ce natura – plictisită, ghiduşă, provocatoare? – a refuzat, surprinzător, să mai picteze. 

Pierduta – şi atât de dorita – policromie a unui apus din altă lume… Sau poate că aici, în această lume, nimeni – nici măcar Demiurgul, însă (pluteşte o întrebare, nu neapărat retorică, poate doar agasantă) este obligatoriu ca fiecare lume să aibă Demiurgul ei? – nu a dorit să inventeze şi culori, iar eu pornesc de la o premisă greşită, de la o falsă ipoteză de lucru, încontrându-mă permanent şi căutând cu asiduitate demnă de o cauză mai bună normalitatea mea acolo unde nu ar trebui, de fapt, să o caut. Cândva, în cealaltă lume (o întrebare atrage după ea o alta – ne apropiem de lumea aceea, ne îndepărtăm?), umerii tăi erau poleiți cu aur. Fiecare apus îți înnobila pielea, eu gustam culorile cu vârful limbii şi murmuram toate acele cuvinte pe care fiecare îndrăgostit – al tuturor lumilor, îndrăznesc să presupun, interzicând vreunui alt semn de întrebare să preia inițiativa – învață să le spună fără a studia tratate de specialitate sau dicționare prăfuite.

Privesc (caut să înţeleg, să mă obişnuiesc cu ideea) un apus în alb şi negru… De o vreme – fără a conştientiza de ce mi se întâmplă tot ceea ce mi se întâmplă, lăsându-mă purtat dintr-o parte în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un vis în altul, dintr-o viață în alta, aproape -, ajung în locuri ciudate, vorbesc cu personaje ciudate, devin, la rândul meu, un oarecare personaj inserat – de cine, de ce, prin ce metodă mai mult sau mai puţin abstractă? – într-un scenariu sinuos al cărui sfârşit nici măcar nu poate fi bănuit. Lumea aceasta atât de diferită este o carte, fiecare zi este doar o altă filă, numărul paginilor rămâne un mister de nepătruns, mi-aş dori măcar un capitol care să ne cuprindă pe amândoi.

În stânga mea, la câțiva metri distanță, un copil. Poartă ochelari à la Harry Potter şi citeşte. Nu-l impresionează apusul lipsit de culoare. Ceea ce vezi de prea multe ori ajunge să ți se pară firesc, oricât ar fi de ieşit din comun… 

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

In extremis

Vom fi înfrânți în bătălii trucate,
Asediați prin insolențe crunte,
Loviți cu pumnii-n tâmplele cărunte,
Învinuiți de groaznice păcate.

Inchizitori moderni vor da năvală
Spre-a judeca procese infernale,
Demonizând excesele carnale
Şi dreptul tău de-a-mi fi alături goală.

Indubitabil, vor pretinde sânge,
Vampiri cu ştaif, bugete pe măsură,
Le vor ieşi frustrările pe gură,
Apoi în piața mare ne vom strânge
Ca la festin.

Vom bea, puțin câte puțin,
Un strop de cer, un strop de vin,
Iar dincolo de cele şapte văi
(pe unde ne-am iubit
ascunşi ca într-un  pliu de infinit)

Va răsuna, banal, un gong final.

Vom dispărea chiar de sub ochii lor,
Doar un bufon va plânge prin decor
De prea mult of,
De prea mult dor…

♣ Cristian Lisandru (martie 2017)

sursa foto – goodfon.ru