Tocmai înfulecasem o musaca demnă de lingerea ulterioară a degetelor şi mă delectam cu un vin roşu, sec, servit într-o carafă pântecoasă care pretindea – aburită – o bahică înşiruire de pahare. Lipsit de griji şi pus pe matoleală, ca orice marinar învoit de pe vapor şi decis să guste exclusiv plăcerile vieții, mă pierdeam cu gândul prin istoria Pireului, aprindeam câte o mahoarcă, apoi sorbeam din pahar, plescăind încântat. Dă-le dracului de bune maniere, când bei un vin sănătos îți vine să plescăi, limba are toanele ei şi atunci de ce să nu îi faci pe plac?

Pireu. Lume amestecată, un Turn Babel modern, mastodonți plutitori, aparate de fotografiat, proxeneți şi curve, zgomot, mirosuri apetisante sau respingătoare, marinari cu capsa pusă, marinari suspect de amabili, marinari plictisiți, parâme, plase de pescuit, polițişti transpirați, plini de propriile ifose, tricouri în dungi orizontale, taverne cu dichis, localuri pentru şmecheri, peşte de toate soiurile, boschetari care se laudă că au ajuns chiar şi în Țara de Foc, de parcă ar fi dormit numai cu Toate pânzele sus! pe sub pernă.

Şeful de echipaj – unul mustăcios, bărbos şi păros de se putea lua la întrecere cu neamul cimpanzeilor, însă un suflet de ciocolată ascuns sub muşchi bine lucrați – îmi zisese du-te şi te plimbă, fă-te praf şi pulbere, numai să nu vii cu poliția după tine! Dacă dai de vreo belea te belesc şi eu, ca bonus! Nu glumeşte niciodată cu astfel de lucruri, struneşte echipajul ca nimeni altul, e ca o cloşcă mândră de puii ei, numai că – dacă te ia valul – te trezeşti pus pe lista neagră, iar de-acolo – fără excepții – direct pe mal, trist ca ziua de luni şi – procentual – cu şanse minime de a te îmbarca pe undeva. Vorba circulă, iar teribiliştii sunt puşi la index, n-are nimeni nevoie de ei pe vreo punte sau sub ea.

Îi făcusem semn ospătarului – spilcuit, mustață pe oală, aducea cu Errol Flynn, mă şi proptisem într-un zâmbet larg când am dat cu ochii de el, prea era din film– să mai dea o carafă, iar el îmi strigase amabil – ca peste tot pe lumea asta – că vine. Nimic deosebit, viață de matelot cu lovele în buzunar, cu burta plină şi însetat nevoie mare, ajuns într-o tavernă ca atâtea altele…

De fiecare dată când inspir aerul Pireului mă apucă dorul de istorie. Mă ia pe după umeri şi îmi susură la ureche vorbe dulci. Nu sunt ca alții, nu mă dau în vânt după prezentul doldora de gadget-uri sau informații tembele (de cele mai multe ori), trăiesc cu trupu-n prezent şi cu mintea-n trecut. Am lumea mea odihnitoare, în ea mă refugiez ca veverița-n scorbură. Şi dacă nici Pireul n-are istorie, atunci îmi leg o greutate de picioare şi mă ofer voluntar la capitolul „ofrandă mării”, fără să cer nici măcar ultima împărtăşanie de la un eventual popă pus pe spiritualizare în al douăsprezecelea ceas.

Am zburat ca pescăruşul prin trecutul zbuciumat al Pireului, vedeam cu ochii minții şantierele unde au fost construite nave care au luptat la Salamina, împotriva perşilor, am pus umărul la reconstrucția poruncită de Alexandru cel Mare şi l-am înjurat copios pe Cornelius Sulla, romanul care a distrus oraşul până în temelii, de draci ce avea pe el, cu vreo optzeci şi ceva de ani înainte de Hristos. Am umblat pe sub zidurile lui Themistoclean, m-am închinat în memoria ălora căzuți în războiul peloponeziac şi – hoinărind printre secole, că mintea e cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omului – am acostat alături de corăbiile venețienilor într-un Pireu rebotezat Porto Leone.

Din starea de grație m-a scos un prichindel cu mucii şiroaie. Tot îşi trăgea nasul, fără a reuşi să scape de ei, de m-am şi înduioşat, brusc, amintindu-mi de propria copilărie şi de batistele pe care uitam să le plasez prin buzunare, spre disperarea mamei.
– Nene, eşti cumva marinar?
L-am privit înciudat – ce naiba, a profesor de chimie nu arătam, a om de afaceri nici atât, față de turist nu căpătasem între timp – şi am mai dat un pahar pe gât.
– Sunt astronaut cu normă întreagă. N-ai şcoală? De ce vorbeşti cu străinii?
– Când o să fiu mare vreau să mă fac şi eu marinar, ca tata.
– Mă, ție ți-e foame sau vrei bani?
A dat din cap în semn că n-am nimerit-o. Avea nişte ochi mari, luminoşi, citeai de la distanță că spune adevărul.
– Nu sunt cerşetor. Îmi place să vorbesc cu marinarii.
– Şi zici că tac’tu a umblat pe ape? Sau umblă şi-acum?
– A murit anu’ trecut, a fost o furtună mare, era pescar. Da’ aşa zice mama, eu cred ca a plecat departe, să vadă şi el lumea. E mare lumea, n-are capăt.
– N-are capăt, țâcă, eşti deştept.
S-a aşezat pe scaun şi l-am întrebat dacă nu vrea o prăjitură. N-a vrut, aşa copil mai rar, pe unii trebuie să-i legi ca să nu dea iama în dulcegării.
– Ți-e dor de el? De tac’tu zic…
– Da, înainte de culcare îmi spunea poveşti cu sirene. Mata ştii vreuna?
Nu ştiam. Sau o ştiam pe-aia cu Ulise, însă întotdeauna mi s-a părut o aiureală, să mă scuze ăia de-o apreciază. O fi vorba de Homer, nu zic, eu m-am lipit doar de partea cu Troia şi de calul ăla troian, moartea mea…
– O să mă fac marinar şi o să caut sirene. Io cred că tata după sirene s-a dus, ca să-mi aducă mie una, că râdeam de el şi nu credeam că există. Mata ai văzut vreuna?
– Încă nu, dar dacă văd îi fac o poză şi ți-o trimit.
I s-a luminat mutrişoara de parcă ar fi apărut chiar atunci o sirenă şi i-ar fi cântat un cântec de leagăn. Iar m-a atins la inimă, poate pentru că n-aveam copii sau poate pentru că mă simțeam dintr-o dată frate cu Matusalem. Am mai băut un pahar, iar puştiulică a acceptat, totuşi, o felie de tort. I-am zis ospătarului să-i pună şi la pachet, pentru mă-sa, iar când a plecat – m-a trimis mama după pâine, da’ eu vin în port ca să vorbesc cu marinarii despre sirene – am oftat şi am privit lung în urma lui. Sau în urma mea, cine ştie?, aşa ne privim, uneori, ca şi cum am fi într-o margine şi ar trece viața prin fața noastră, fandosindu-se.

M-am matolit până seara – ospătarul a fost un domn, a dat şi din partea lui un rând, i-am lăsat un bacşis gras, ca să nu mă uite în trei secunde, nu m-a deranjat nimeni, nici n-aş fi avut chef de cineva – şi am ajuns la vapor pe trei cărări, fluierând. A pagubă, a viață scursă prea repede, a poveşti uitate în casa părinților, a dracu’ ştie ce… Şeful de echipaj a mormăit ceva în barbă şi m-a trimis la culcare.
– Ai văzut vreodată o sirenă?
Întrebarea mea l-a făcut să înjure.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodgon.ru