În România de azi, cu sau fără conferințe de presă îndelung aşteptate şi concretizate printr-un mare fâs, cu sau fără priviri sugestive din care reiese o dată în plus că jocurile sunt făcute la Înalta Poartă Europeană, evenimentele (a se citi insignifiantele comedioare umflate mediatic) se desfăşoară exclusiv „după cum pică zarul”. Nimic nu pare a fi pus la punct, studiat în prealabil, obiectiv şi cu dorința fermă de a puncta pe termen lung la capitolul „realizări”.

Primăvara, totuşi, e o certitudine. Ceea ce ne determină să prindem glas şi să trâmbițăm că „om vedea noi ce-o mai fi”, „hai că nu-i dracu’ chiar aşa de negru” sau că „e loc de mai bine”. Chiar şi în meciul din Polonia – acolo unde naționala de fotbal se va deplasa cu fruntea sus, conform principiului „Curaj, găină, că te tai!”, încercând să transforme neputința disperării în ceva care să semene cu mândria unor ani din ce în ce mai îndepărtați.

Rapoartele vin şi se duc, precum cocorii, ne monitorizăm unii pe alții, de ochii lumii, polemizăm ca să părem interesanți, intrăm în jocul ipotezelor, al calculelor, al manipulărilor grosolane. Vindem gogoşi, cumpărăm braşoave. Din când în când, pentru a nu ne ieşi din mână, scriem. Despre primăvara lascivă – sau zurlie/indiferentă/jucăuşă, depinde de starea fiecăruia -, despre explozia naturii (din nefericire, exact atunci când ne cuprinde visarea, aflăm că alți tembeli s-au aruncat în aer, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, explodând la propriu şi aruncând în haos alte destine), despre aerul proaspăt (îmbătător/hrănitor/tulburător) al anotimpului abia intrat pe fereastră.

Poezia e prezentă în tot şi în toate, extragem metafore şi din piatră seacă, ceea ce nici nu ar fi rău într-o lume care a uitat – având cu totul alte priorități politice, sociale sau financiare – că e nevoie şi de artă, în general, pentru ca maşinăria asta mondială să existe cu adevărat, numai că, aşa cum spune un vecin, „o fi poezia frumoasă, nu zic nu, dar soarta noastră trece prin MCV, iar calificarea la mondiale prin poarta adversarului”.

Sincer, mi-e din ce în ce mai greu (în pofida optimismului primăvăratic indiscutabil) să percep la justa valoare „soarta noastră” – fie ea (măcar) fotbalistică, deşi sunt destule subiecte fierbinți care stau la coadă. Cert e că ori nu ştim şi n-am ştiut niciodată să ne-o înjghebăm, ori nu ne-au lăsat alții, ori ne-am dat singuri cu stângul în dreptul sau am făcut în aşa fel încât le-am pus piedică acelora care ne-o luau înainte. Ca să nu mai spun că nu înscriem goluri atunci când trebuie, iar în mintea noastră e gol tocmai când ar trebui să luăm decizii sănătoase.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru