Ochelaristul răsfoieşte o enciclopedie – ceva despre animalele planetei, din câte îmi dau seama -, iar concentrarea i se citeşte pe chip. Ştie că sunt alături, a aruncat o privire fugară în timp ce mă apropiam, însă dă de înțeles că este captivat de fotografiile care umplu paginile. Totul alb-negru, fireşte, nici acest vis nu face notă discordantă cu toate celelalte.
Pun un genunchi în pământ şi îl întreb:
– Pare interesantă lectura…
Ridică din umeri.
– Mda…
– Nu ți-e dor de-acasă? Am aflat că ai rămas prins în lumea viselor.
Aş dori să-i spun şi că Iepurele îl consideră ceva în genul Spaima Visătorilor, motiv pentru care ar trebui să evit contactul cu el. Dar, la dracu’, e doar un puşti avid de lectură, or un astfel de personaj îmi e simpatic din prima, fără excepție.
Ridică ochii din enciclopedie. Ochelarii rotunzi, prea mari pentru fața lui mică, sticlesc. Amenințător?
– E bine aici. Nu mă deranjează nimeni. Nu mă obligă nimeni să-mi întorc buzunarele pe dos sau să fac pe broasca prin curtea şcolii. Tu ce vrei? N-am timbre, n-am capace, cutii de chibrituri, pocnitori sau alte prostii. Am doar nişte cărți, mă îndoiesc că te interesează.
Înțeleg din privirea lui că par un incult.
– Tragi concluzii prea repede, puştiulică, de unde ai învățat asta?
– Iar dumneata deranjezi un copil care citeşte. Sfatul meu, atunci când vezi un copil care citeşte – în orice realitate s-ar afla, aşa am observat, copiii citesc din ce în ce mai puțin, astfel că adulții le pot spune tot felul de prostii – este să îl laşi în pace. Lumile nu contează, cărțile necitite trăiesc aceeaşi dramă. Iar adulții construiesc lumi în care copiii suferă.
Ups, îmi spun în gând, am intrat pe un teren periculos de interesant.
– Nu doream să perturb eforturile tale intelectuale, țâcă, eram în trecere…
– Ți se pare că erai în trecere. De fapt, chiar dacă vei gândi că totul e o prostie, nu faci altceva decât să cauți fără a găsi.
– Ai văzut-o?
– Da. De mai multe ori. E frumoasă. O iubeşti, nu-i aşa?
– Cărțile ce spun?
– Că mai ai de umblat, nene…
– Există un final fericit?
Îşi trage nasul – abia acum e un copil în toată regula – şi scoate din buzunar o acadea. Copilul tot copil rămâne, Iepure prăpăstios, mi-ar plăcea să fii aici şi să-l vezi pe Ochelaristul Periculos cum suge o acadea. Ce-ai mai spune despre pericole absurde?
– Mai am una. Vrei?
– Da. Mulțumesc.
Acadeaua are un gust formidabil, iar asta o simte chiar unul căruia nu-i plac dulciurile. Şi nu i-au plăcut niciodată. Ochelaristul închide enciclopedia şi zâmbeşte larg.
– Când te vei trezi nu-ți vei mai aduce aminte de nimic. Şi vei fi liniştit. Toți trebuie să fim liniştiți, indiferent de vârstă.
– ?
Ochelarii puştiului îmi reflectă moaca uimită, zâmbetul şugubăț confirmă ideea că mi-a tras-o.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru