Ce ne mai place să ne ridicăm pe vârfuri şi să tragem cu ochiul în curtea vecinului… Dacă nu e atent, fiindcă are omul programul încărcat, îi şutim o roşie, un fir de ceapă, o paranteză, un slash lăsat nesupravegheat, coada de la cazma, ideea rămasă descuiată, rufa de pe sârmă, ceva pătrunjel sau leuştean, ardeii puşi la uscat, preşul de la uşă, muşcata din ghiveci, furtunul aspersorului.

Nu ne duce mintea la mai mult, însă ne fandosim cu lejeritatea hoțomanului de cursă lungă, cosmetizăm mârşăvii native, părem gospodari, la o privire superficială, însă nici nu ştim ce suntem cu adevărat. Dacă suntem, dacă nu cumva am devenit, de-a lungul timpului, jalnice cópii fără personalitate, numai bune de trecut prin maşina de tocat hârtie (vieți).

Dorim să părem interesanți/cu moț/cu stea în frunte, ce-i al nostru e pus deoparte, e comod să gândim cu mintea altora şi să vindem credulilor „marfă” la mâna a doua, a treia, a patra…

Ne întrebăm, retoric, de ce nu merge nimic cum trebuie, de ce ne deplasăm împiedicați, ca şi cum am avea picioarele legate, de ce tragem ghinionul prin propriul destin. De ce ajungem din lac în puț, de ce suntem un fel de Ieremia multiplicat. De ce ne vine acru-n gură. Răspunsul e simplu – fiindcă nu facem altceva decât să încercăm a părea altfel decât suntem. Am uitat să fim noi.

Şi iar ne ridicăm pe vârfuri, şi iar tragem cu ochiul în curtea vecinului, şi iar ne fandosim. La Fabrica de Împachetat Fum e activitate non-stop, însă producția… Zero.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru