Acum câţiva ani eram la Marsilia. Jucam poker cu trei necunoscuţi. Bineînţeles, câştigam. Se uitau la mine cu feţe lungi, li se alungeau mutrele năduşite cu fiecare minut care trecea, dar păreau doar relativ posomorâţi, făceau pe durii de ochii lumii şi plusau cu o plăcere masochistă pe care nu o înţelegeam. Faptul că le săltam banii din buzunarele costumelor scumpe îmi oferea o satisfacţie inegalabilă, mă rugam să treacă noaptea mai greu, să bată pasul pe loc, ca să ajungă amărâţii ăia trei cu degetele prin căptuşeală şi să strige că-şi vor pune pistoalele la tâmplă, fiindcă nu pot accepta ideea de a părăsi încăperea lefteri. Aveam lângă mâna stângă, atingând Rolexul, un pahar în care coniacul făcea ape-ape, cam aşa cum se putea observa – nici nu trebuia să fii foarte atent, de altfel – pe feţele celor trei.

Unul, pictor ratat, povestise la un moment dat cum şi-a vândut şevaletul şi pensulele ca să-i cumpere unei dame cea mai bună sticlă de şampanie. Respectiva arătase şampania cu unghia lungă şi frumos colorată în roşu sângeriu a degetului arătător, iar fraierul i-o cumpărase cât ai pocni din degete. Pac! A dat banu’, a înşfăcat şampania. La hotel i-o turnase damei între sâni şi o băuse tot el, cu poftă mare. Cum s-ar zice, ieşise în pierdere şi nu prea. Se alesese cu plăceri la limbă şi cu amintirea unui şevalet pe care oricum sunt convins că nu desenase nimic demn de a fi agăţat la Luvru. Când dama îl părăsise, fiindcă nu mai avea bani de şampanie scumpă şi, în consecinţă, nici acces la sânii ei obraznici, bătuse străduţele plângând şi admirase faţadele locuinţelor. Voia să câştige nu pentru a deveni viitor arhitect ratat, ci ca să agaţe dame de companie din lumea bună şi să se distreze cu ele până în zori. Aceasta a fost declaraţia sa, nu inventez nimic. Aşa-i în viaţă, fiecare cu damblaua personală, nu poţi să faci de-alea nefăcute în gustul omului.

Treceam cu o privire superioară de la unul la altul şi, la intervale regulate de timp, aruncam pe masă ba un full de aşi cu popi în coadă, ba un caré de dame – când vedea damele, ăla cu şampania făcea clăbuci, se scutura ca prins de friguri şi mormăia în barbă –, ba o chintă. Ceilalţi doi începuseră să-mi arunce priviri piezişe, credeau că trişez. Le transpirau palmele de draci, dar nu ziceau nimic, rumegau nervii. Mestecau în tăcere şi le-aş fi putut auzi scârţâitul dinţilor dacă m-ar fi interesat câtuşi de puţin dantura lor. Nu mă interesa.

Mustăciosul – nu v-am spus, unul era mustăcios, cu o mustaţă pe oală ca-n filmele vechi, mi-l imaginam în alb-negru, iar altul nu încăpea pe scaun din cauza burţii, deşi zicea că ţine regim de zece ani –, mustăciosul, zic, avusese o afacere, cel puţin aşa povestise la începutul serii, aducea nişte aparate de undeva, le vindea mai departe şi obţinea un profit frumuşel. Tot el zicea că ajunsese la faliment datorită jocului de poker. Vă daţi seama că m-am abţinut cu greu să nu râd ca un apucat. Te-a băgat jocul de cărţi în datorii neonorate, ai ajuns în mocirlă din cauza lui, iar tu te aşezi la masă cu gând că Dumnezeu te scoate la liman şi îl trimite pe Sfântul Petru cu vreo chintă royală în desagă. Ţi-o dă şi mai zice şi „Amin”. Prăpădit… Urma să piardă şi ce mai avea prin costumul ăla bun, probabil singurul care-i mai rămăsese.

Cel cu burta – între timp îi mai lăsasem cu buzele umflate de vreo două ori, iar full de aşi cu popi în coadă – se lăuda că avusese Parisul la picioare. Dar nu spunea nici de-al dracu’ de ce nu-l mai avea, cum supărase el Parisul de rămăsese fără casă, fără maşină, fără nevastă şi fără amantele alea cu care se lansase, odinioară, în tot felul de aventuri. La naiba, nu-mi păsa mie de aventurile lui, cu burta aia era greu să te mai lansezi în ceva. Aveam un noroc de zile mari, nu mă dusesem acolo ca să pierd timpul. Urma să dispar din zonă chiar în dimineaţa următoare şi mă gândisem că n-ar fi rău să mai simt febra interacţiunilor psihologice de la masa de poker. Ştiam pe unde să intru şi la ce uşi să bat ca să găsesc o masă bună şi nişte ageamii pe care să-i storc de lovele înainte de a sălta pe vapor exact la momentul când scoate soarele capul din valuri ca să ia micul dejun la linia orizontului. Am ceva poezie-n mine, evident, dar în noaptea aia eram frate de cruce cu norocul. Chior. Porcesc. Nici dacă aş fi trăit numai în post şi rugăciune de la naştere şi până la vârsta din buletin nu aş fi avut mai mult noroc ca-n noaptea aia de pomină.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru