Poemele Lupului – „Green forest”

bem apă cu cianuri
ne obişnuim
se poate şi mai rău
am învăţat de la oameni
plutesc peşti la suprafaţa apei
burţile albe sclipesc în soare

azi s-au făcut măsurători
muncitorii mâncau fasole din conserve
pădurea este operată pe cord deschis
fără anestezie
ne-au îngrozit mesajele alarmante
transmise de ciocănitoare

poftiţi în cartierul rezidenţial
green forest
cele mai mici preţuri
credite avantajoase
plata la producător

urechi pleoştite
copacii sunt aduşi la orizontală
unul câte unul

eu nu înţeleg
despre ce pădure verde
poate fi vorba
în absenţa copacilor
dar sunt doar un lup
oamenii au secrete
şi joagăre

♣ Cristian Lisandru

(din ciclul „Poemele Lupului” – 2010/2011)

Călătoria (3)

Mai băuseră câte o ţuică, apoi scosese banii şi-i numărase.

– Atunci aşa să fie. Îl iau. Fără tocmeală… Moşule, vii cu mine sau rămâi aici? Dacă vii, nu mai există cale de-ntoarcere…

Ăia râseseră strâmb. Cum să vorbeşti cu un câine de parcă ar fi un om? Dar luaseră banii, îi ascunseseră în chimire şi îşi văzuseră de-ale lor.

Plecaseră împreună, în timp ce unul dintre ciobani se sprijinise în bâtă, clătinase din cap şi îi strigase cu jumătate de gură să fie sănătos. Un om şi un câine abia botezat cu un nume care avea să stârnească de fiecare dată zâmbete ironice. De ce îi spusese aşa nu putea să-şi explice. Aşa-i venise atunci când îl văzuse lângă picioarele sale. Dar cum în viaţă se amestecă destule întâmplări pe care nimeni nu le poate descoase pentru a vedea cu adevărat ce-i în căptuşeala lor, nici el nu încercase să-şi ofere un răspuns. Moşu’

Când picioarele ceruseră dreptul la odihnă, se opriseră pe malul unui pârâu, desfăcuse traista şi îl îmbiase cu o bucată de pâine. Animalul o hăpăise cu poftă, ca şi cum tocmai asta aşteptase de atâta vreme, apoi sărise în apă şi lipăise seva muntelui, lătrând ascuţit şi aruncându-i chemări provocatoare. Din ziua aceea nu se mai despărţiseră.

Într-o iarnă – Moşu’ crescuse, se împlinise, zbârlea o coamă ţepoasă atunci când se înfierbânta sau când adulmeca în aer mirosul pericolului – plecase să taie lemne în pădure, se lăsase dus de gânduri în timp ce lovea cu toporul în carnea unui trunchi bătrân, iar lama zburase dintr-o dată într-o parte, dornică de sânge, descriind un arc de cerc care se proptise dureros taman în piciorul stâng. Rămăsese acolo, întins pe zăpadă, iar câinele îi linsese piciorul, lătrând din când în când ca şi cum ar fi transmis un semnal către inima pădurii. Când fusese descoperit de pădurar nu putuse decât să îngaime că fără Moşu’ ar fi rămas în pădure, răpus încetul cu încetul de răsuflarea îngheţată a gerului.

Pădurarul îi bandajase piciorul lovit şi murmurase:

– De, omule, dacă nu era câinele ăsta tocmai la primăvară dădeam peste oscioarele tale. Cânta crivăţul la ele ca un lăutar. Soarta ţi l-a scos în drum, acu’ ai păcălit moartea, poţi să tragi şi un chef mare dacă te mai ţin curelele…

Întâmplarea zburase ca pasărea slobodă dincolo de marginile satului, purtată din gură în gură, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, iar Moşu’ era privit cu alţi ochi chiar şi de aceia care nu puseseră niciodată prea mare preţ pe eventuala deşteptăciune a unui patruped. Câinele e bun să stea în lanţ şi să latre atunci când dau lupii sau hoţii, mormăiau clătinând din capete, dar ideea de felcer cu blană îi luase pe toţi prin surprindere, dezlegând limbile. Şi nici nu-şi puteau ascunde uimirea, chiar dacă trăgeau căciulile pe ochi şi trimiteau căutături piezişe înspre animal. Moşu’ pufnea, le auzea vorbele şi părea că le înţelege pe toate. Însă, dacă le înţelegea cumva, nu se supăra. Cu botul pe labe, îşi privea stăpânul în ochi şi ciulea urechile atunci când vreun sătean abţiguit ridica vocea şi suduia viaţa grea a amărăştenilor blestemaţi de ursitoare.

Iarna aceea îşi luase şi ea tălpăşiţa într-o bună zi, fără să facă mofturi. Doar plângea prin ţurţurii de la streşinile caselor, mânată din urmă de o primăvară cuprinsă de nerăbdare ca o fată încă nefrământată de mână de bărbat. Cel puţin aşa spusese al lu’ Stănoaie, aşezat în cur pe banca din faţa porţii, scărpinându-se în ceafă şi privind când la unul, când la altul.

Vasile Gheoarlă se întorcea fluierând de la magazinul sătesc, prinsese vorbele din zbor, îi scuipase înainte cuprins de nervi, iar el – de peste drum, urmărindu-i pe cei doi – îi auzise cuvintele pline de obidă:

– Da, bă, că pricepi tu cum stă treaba cu muierile aşa cum pricepe prostu’ de Nichipercea tabla înmulţirii. Tu singur ai fost de când te ştiu, ca un ciuline-n mijlocu’ câmpului, fără muiere şi fără carne fierbinte-n pat. Tot singur ai să crăpi, înrăit şi negru-n ceru’ gurii! Da-ţi arde să faci pă deşteptu’ când trece lumea pe uliţă cu treburi!

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru

În noi…

Nici nu mai ştim de unde-atâta jale,
Ne ard dezamăgirile ca focul,
În noi îşi face casă nenorocul
Şi doar anomalii ne ies în cale.

Am fost eroici, am avut mândrie,
Din când în când încins-am câte-o sârbă,
Mai-marii ne-au privit, ades, cu scârbă,
Apoi ne-au dat de-o ciorbă, ca să fie.

Pe noi ne-au renegat conducătorii,
Am fost şi suntem turma ideală,
În noi se-nfinge sila ancestrală
Şi, peste timp, rânjesc toți trădătorii.

Din noi se smulge miza cea mai mare,
Paradoxal, rămânem mâna moartă,
Iar uneori ieşim, spectrali, la poartă
Spre-a ne minți că mai avem suflare.

Visăm o chintă care să ne scoată
Din sărăcie, din nesomn, din drame,
În noi e neputința pusă-n rame
Şi suntem când linşați, când traşi pe roată.

Ne sunt permise credite stupide,
Iluzii fade, doar cu buletinul,
Ne bulucim, strigăm, ne facem plinul,
Murim gustând reclame insipide.

În noi mai pâlpâie o lumânare,
Iar lupul dacic urlă într-o doară,
În noi chiar şi speranța vrea să moară,
Dar n-are bani pentru înmormântare.

♣ Cristian Lisandru (august 2017)

sursa foto – goodfon.ru