Călătoria (1)

Se hotărî să plece într-o dimineaţă oarecare, la ora când îşi înfoiau cocoşii gulerele colorate şi încercau din răsputeri să trezească satul toropit de somnul cel dulce care se strecoară sub pleoape înainte de ivirea zorilor.

Trânti uşa de la intrare – un ochi de geam se sparse imediat, înflorind subit, ca un boboc de trandafir transparent, aşezat acolo spre o imposibilă aducere aminte –, apoi se aplecă şi apucă o piatră pentru a o arunca înspre câinele care se smucea în lanţ, mârâind de parcă nu l-ar mai fi cunoscut. N-o aruncă, totuşi, simţi un fel de milă sau un fel de lehamite, nici el nu înţelese prea bine, dar îşi curmă gestul violent şi merse mai departe, fluierând uşor, încercând să potolească animalul speriat.

Poarta veche, cu şipcile pe jumătate putrezite, era prinsă cu un cerc de sârmă. Zăvorul se stricase pe la începutul primăverii şi nu simţise nevoia de a-l repara. La ce bun, cine să vină peste el şi ce să-i ia? Poate vine moartea şi te ia sus, strigase unul la cârciumă, poate vine vădana lu` Ciripoi şi-ţi dă de pomană, strigase altul, însă nu-i băgase în seamă. Pironise privirea în cinzeaca lui şi nu spusese nimic. Doar sorbea din ţuică din când în când, încruntat, iar tăcerea din el creştea şi se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără fund.

Ieşind în uliţă, lăsă privirea să alunece peste câteva case mici, coşcovite, înfăşurate în neguri, răsuflă adânc şi porni către haltă. Mergea cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie. Ducea pe umeri o desagă jerpelită, cu trei petice mari de culori diferite. Aruncase în ea trei cepe de apă, un ghemotoc de hârtie cu sare grunjoasă, o bucată mare de brânză, o jumătate de pâine neagră şi o sticlă cu apă din fântână. Banii – aceia pe care reuşise să-i strângă în ultimul an, muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul, nici prea mulţi, nici prea puţini şi nici destui, cât să-l facă să renunţe la plecare – îi pusese în buzunarul interior al hainei, numărase hârtiile de un milion la lumina unui bec chior şi îşi spusese că erau de ajuns pentru început.

După câţiva metri parcă îl împunse un fier înroşit în spate. Un zvâcnet îi muşcă tâmplele, iar el făcu stânga-mprejur, intră în curte şi merse drept la coteţul câinelui. Moşu’ dădu din coadă, scheunând. Poate că în minutele care abia trecuseră înţelesese cu mintea lui de câine bătrân că exista pericolul să moară de foame şi de sete, legat în lanţul ruginit pe care colţii săi nu puteau să-l roadă.

Îi zisese aşa de când era căţelandru, râseseră toţi în sat şi spuseseră că numai un om într-o ureche poate boteza Moşu’ un pui de animal. Dar nici atunci nu le dăduse atenţie, ridicase din umeri şi privise prin ei ca şi cum nici nu i-ar fi văzut. În definitiv era câinele său şi putea să-i pună ce nume dorea. De ce să dea cuiva socoteală?

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru


11 gânduri despre “Călătoria (1)

  1. Inainte sa uit ideea : oriunde s-ar fi dus omul dumitale …ar fi ramas acelasi „cu umerii lăsaţi, împovăraţi de supărări apăsătoare, de griji, de gânduri nespuse şi de spectrul unui viitor care întindea un linţoliu al incertitudinilor pe deasupra capului său tuns perie… muncind ca un apucat, ba pe la unul, ba pe la altul . „

    Apreciat de 1 persoană

  2. Of Doamne , Doamne …dac’ ai sti de cate ori am fost la un pas sa fac acelasi lucru si sa ma duc invartindu-ma , fara sa-mi mai pese nici macar de ” vaduva lu’ Ciripoi ” 😉 … Ce anume m-a oprit , ca m-a facut sa ma razgandesc chiar nu stiu , poate faptul ca , m-am intors din drum { sunt si superstitios dupa una si alta } pentru a elibera cainele sa nu moara de foame legat la jujau . Apoi m-am gandit ca , nicaieri nu-i mai acasa decat acasa si , am ramas ….acasa . Chiar daca nu-mi prea convine , ma identific cu personajul dumitale la virgula caci , nimeni n-a putut sa-mi demonstreze vreodata faptul ca , acasa … poate fi oriunde . Spui dumneata referindu-te la text : ” e ceva mai vechi, încă neterminat, poate a venit şi vremea sa .” Merg la pariu ca , oricat si orice ai adauga , finalul va ramane acelasi chiar daca asta va face ca povestirea sa devina ceva mai mult decat banala . Viata majoritatii oamenilor de la noi este de fapt ceva banal . In definitiv …acasa , nu poate fi decat intr-un singur loc : acolo unde te simti acasa . Respect onorabile , chiar mi-a placut postarea !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Vă mulțumesc pentru lectură şi răbdare, iar comentariul deschide diferite perspective, motiv pentru care vă transmit O ZI FRUMOASĂ ÎN DULCE, DULCE CASĂ! ☺☺☺ Textul va curge, vom vedea cum va fi finalizat, e mai mult o călătorie prin amintirile personajului… ☺

      Apreciază

  3. Salut cu bucurie această narațiune pitorească, ce se anunță plăcută și interesantă. Îți doresc, și ne dorim cu toții, să o duci până la capăt, iar capătul să fie cât mai îndepărtat, Cristian! 😉
    Toate cele bune și încă ceva pe deasupra! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s