Îl dezlegă şi-i strigă să se ducă:

– Du-te, Moşule, du-te unde vezi tu cu ochii, că eu plec de-aci. Du-te, te-oi descurca tu cumva. Hai, pleacă!

Poarta era deschisă, însă câinele nu fugi. Se aşeză pe burtă, privindu-l întrebător, cu ochi apoşi şi miraţi. I se păru că ochii animalului erau plini de lacrimi, aşa că îl mângâie pe cap şi-i spuse din nou să plece, de data asta cu mai multă blândeţe.

– Du-te, Moşule, nu pot să te iau cu mine. Zău că te-aş lua, mă, da` nu mă lasă cu câini în personalul de Bucureşti. Mie-mi dă amendă controloru` şi pe tine te aruncă între şine de-a berbeleacu`. Du-te, găseşte-ţi alt stăpân. Sau umblă liber pe unde vezi cu ochii, ca să nu-ţi mai pună nimeni lanţul la gât…

Şi-i întoarse spatele. Când ieşi din curte lăsă poarta deschisă, gândindu-se că animalul va reuşi să trăiască într-un fel sau altul. De unul singur, din mila cuiva cu suflet, cum ţi-o fi scris şi ţie, Moşule… Eu mă duc prin alte părţi, pe-aci n-am ce să mai fac…

În spatele său, de la gardul din fundul curţii şi până departe, spre pădure, un lan de porumb înfigea vârfurile moi în cerul mângâiat de vălătucii norilor dezmorţiţi. Soarele se pregătea să sfâşie întunericul, opintindu-se şi agăţându-se în vârfurile copacilor, iar zorii de zi aruncau ocheade violete către casele care începeau să clipească prin luminile palide aprinse în ferestre.

Grăbi pasul, auzind răsuflarea sacadată a câinelui. Dar nu întoarse capul. Nu vru să privească nici măcar o singură dată către casa veche cu pereţi jupuiţi de vreme. O lăsa în urmă fără regrete, ca pe o femeie de care vrei să te desparţi cu tot dinadinsul şi nimic nu ţi-ar mai putea întoarce din drum hotărârea luată după atâtea şi atâtea frământări ştiute numai de tine.

Când soarele începu să capete putere, ieşi din sat nevăzut de nimeni şi apucă drumul lung de doi kilometri care ducea la haltă. Amuşinând aerul tare al dimineţii, Moşu’ sărea dintr-o parte în cealaltă, bucurându-se de libertatea nesperată şi prelingându-se în alb şi negru de-a lungul drumului mărginit de buruieni şi de copaci îmbătrâniţi, pe jumătate uscaţi.

*

Peste Moşu’ dăduse printr-o neaşteptată provocare a destinului, aşa cum se întâmplă de foarte multe ori în viaţă atunci când cauţi cu înfrigurare un suflet de om pentru a-ţi fi alături şi descoperi uluit că pornisei fără să ştii pe o cărare greşită care nu ducea către nimeni. Îl cumpărase de la nişte ciobani ursuzi, ghemuiţi sub cojoace, după ce băuse alături de ei câteva ţuici şi aceştia îi spuseseră fără ocolişuri că la stâna lor nu mai era loc pentru alt câine.

– Dacă mata vrei acu’ să-l cumperi şi să te pricopseşti cu un paznic pe lângă casă, noi ţi-l dăm bucuroşi. Pentru stână e firav. Năzuros, lingav, nu se pune nimic pe el. Doar că nu boleşte. Noi avem nevoie de câini zdraveni când dau lupii. Atâta cerem pe el, nu ne tocmim. Vrei sau vrei… O fi pe norocul lui şi-al dumitale, cine ştie?

Rostiseră o sumă. Nici prea mare, dar nici prea mică. Iar ghemotocul cu blană se apropiase de el şi îl privise drept în ochi, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că un om urma să vină de niciunde pentru a-l duce într-o lume nouă. Una ferită de lupi, urşi sau alte lighioane ivite de sub poala pădurii spre a-şi lua jertfa de carne.

♣ Cristian Lisandru