Ca un bolnav ce ia medicamente
La oră fixă, amăgindu-și viața,
Îngurgităm pretenții insolente
Și ne rugăm să nu se rupă ața.

Ne bucurăm că s-a mai dus o oră,
Suntem extaziați, trăind vremelnic,
Ne amăgim prin sârbă și prin horă,
Apoi compunem încă un pomelnic.

Ne mai mirăm de una sau de alta,
De parcă nu am ști ce se întâmplă,
Spunându-ne că are pește balta
Sau că n-avem pistoalele la tâmplă.

Ne scrijelim pe frunți urări de bine
Și punem la păstrare invective,
Se scurg tristeți prin rădăcini latine
Când plângem cu pasive și active.

Debusolați, tot căutăm scăpare,
Spre patru zări ne ducem într-o grabă,
Un soft nebun de-o eră dă eroare
Pe-aceste plaiuri puse pe tarabă.

Suntem ai nimănui, precum se vede,
Incongruenți, dezamăgiți și mistici,
Ce viitor confuz ni se prevede
Atunci când facem parte din statistici.

Nici bancurile nu ne mai salvează
Și niciun medic nu ne dă motive,
Durerea-n noi se generalizează,
Iar patimile sunt definitive.

♣ Cristian Lisandru (2014)

sursa foto – goodfon.ru