Bărbatul se opri pentru câteva minute pe marginea drumului. Se aşeză turceşte, puse traista alături, apoi aprinse o ţigară şi pufăi alene în timp ce Moşu’ îl urmărea mirat, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să ştie cum de are timp de răgaz şi tutun un om hotărât să înceapă o asemenea călătorie. Un om sătul de el însuşi care lasă satul în urmă, vrea să se urce în tren şi să se ducă departe, cât mai departe, abandonându-şi până şi câinele credincios care i-a fost aproape fără să ceară altceva în afară de o bucată de pâine şi-o strachină cu apă.
Îi dădea târcoale, iar limba lungă îi atârna într-o parte.
– Ce-i, Moşule, ţi-e cald sub blană? Încă nu s-a înfoiat vipia, mai pe la amiază varsă cerul jăratic peste câmpuri. Să te tragi la umbră ca să nu te bată soarele-n cap. Dar ce-ţi spun eu ţie asta, m-am prostit de-a binelea… Nu mori tu, eşti sămânţă bună. Ehe, acu’ să te vadă ciobanii ăia de mi te-au dat, ar fi mirarea pe ei cât casa …
Pufăi din nou şi scrută cerul.
– Nu vrea să plouă, Moşule, nu vrea… O ploua pe la alţii, că doar n-au secat fântânile cerului. La unii plouă de le ia şi casele, la alţii nu dă nici cu picătura. Viaţă-i asta sau chin?
Câinele lătră scurt, în semn de aprobare, apoi se apropie şi-i păzi gândurile trezite din amorţeală…

*

Până să-şi ridice Vasile Gheoarlă pătulul se-ntâmplase însă altă dandana. Iar oamenii din sat avuseseră un nou prilej de a răsuci vorbe-n asfinţit şi de a încerca să descâlcească după ştiinţa fiecăruia iţele încurcate ale vieţii.
Tănase Liberare avea trei fete făcute cu două muieri şi o palmă de pământ în spatele casei. Se apucase de stupărit cu nişte ani în urmă, dar nici nu se îmbogăţise şi nici nu dăduse de fundul sacului.
Când îl vedea aplecat peste stupi, câte unul pus pe glume se sprijinea cu mâinile de gard şi îl întreba în zeflemea:
– Cum stai cu capitalismu’, Liberare?
– Nici prea-prea, nici foarte-foarte, răspundea Tănase, iar pe urmă arunca privirea peste cap, cu subînţeles, semn că ştia el ce ştia, dar erau ei proşti din născare şi n-aveau habar de nimic.
– Păi atunci m-am liniştit, Liberare, albine ca ale tale mai rar, fac numa’ miere capitalistă. O să te umpli de bani, mă!
Oamenii din sat îi ziceau aşa fiindcă la revoluţie se dusese val-vârtej peste şeful de post, spărsese uşa ăluia cu un topor, îi altoise doi pumni după ceafă şi strigase ca un apucat că a venit liberarea. Pe urmă înşfăcase steagul partidului, îi dăduse foc în uliţă şi umblase din poartă-n poartă chemându-i pe toţi să i se alăture.
– Liberarea, bă, hai c-a venit liberarea! Ieşiţi dracului din case, proştilor, acu’ e de noi, a venit şi vremea noastră!
Nu prea înţeleseseră ei atunci despre ce fel de liberare era vorba sau ce avea să însemne schimbarea macazului politic pentru viaţa lor simplă şi pornită cu opinteli către capitalismul pe care îl propovăduiau unii în Bucureşti, pe la televizoare sau prin gazetele care ajungeau în sat, dar porecla se lipise de fruntea lui Tănase ca şi cum ar fi fost unsă cu clei. Se pricopsise cu ea, dar nici că-i păsa atunci când era strigat astfel pe uliţă sau la cârciumă. Doar uneori cădea pe gânduri şi îi părea rău că nu se dusese şi el ca alţii în capitală pentru a lua certeficat de revol’ţionar.
Auzise de la unii mai iuţi de picior sau care se sloboziseră în scăldătoare că aveai avantaje şi că te puteai orienta mai bine decât ăi de n-aveau hârtia la mână. Dar el rămăsese doar cu liberarea pe care o propovăduise în acel decembrie călduţ, după ce arsese steagul partidului luat pe lopată, cu stupii şi cu porecla. Mai multe nu-i dăduse noul regim. Iar cu fostul şef de post se împăcase până la urmă, la ce bun să ţină supărare dacă erau din acelaşi sat? Doar pentru doi pumni şi câteva înjurături aruncate la mânie?
Într-o seară desfăcuseră o damigeană cu vin roşu, tăiaseră două găini, le fripseseră în tuci şi, spre dimineaţă, când începuseră să cânte cocoşii şi învineţea cerul deasupra pădurii, îi dăduseră dracului pe toţi, indiferent de partid, cu tot cu politica lor de curve şi cu mişmaşurile lor…

♣ Cristian Lisandru