Călătoria (6)

Căldurile verii aduceau împreună cu ele şi pofta neostoită de scăldat. Iar ţâncii şi ăi mai mari, fete sau băieţi, umblau de colo până colo pe malul gârlei, despuiaţi, se bălăceau sau prindeau cu mâinile goale peşti pe care-i frigeau atunci când se aşternea înserarea peste câmpuri şi ochii li se aprindeau în cap de atâta zbenguială.
Era o zi de duminică năduşită, lipsită de răsuflarea răcoroasă a vântului, iar cerul sclipea peste vârfurile copacilor, fără vreo urmă de nor care să-i umbrească seninul. Fetele lui Tănase – Vica, Gherghina şi Maria – îşi ridicaseră degrabă poalele şi intraseră cu pulpele fragede în apa călduţă a gârlei care curgea molcom, în timp ce Liberare se tolănise în iarbă, la rădăcina unui salcâm, ca să joace table cu văr’su Jean. Le privea de la distanţă după ce dădea cu zarurile, se încrunta şi le striga din când în când să nu meargă la adânc:
– Vico, Gherghino, Mario! Nu vă duceţi mai la adânc că vă ia apa şi vă mănâncă somnii ăi mari. Vicoooo! Tu auzi ce spun eu aici sau te iau de păr?
Făcându-se că nu-i aud vorbele răstite, fetele se hlizeau şi se stropeau cu apă pe braţe şi pe obrajii îmbujoraţi, iar Axinte le privea la rândul său dintr-o parte, aducându-şi aminte de tinereţe şi de plăcerile ei pierdute pentru totdeauna, apoi îi arunca lui Moşu’ un băţ pe care câinele îl scotea din apă pufnind şi lătrând a joacă.
– Vicooo, hooo, nu te du mai la adânc că mătur malu’ cu tine! Vrei să mă faci de poveste? Te jumuleşte mă-ta când i-oi spune! Hai, Jeane, dă cu zaru’, ce beleşti ochii la mine ca la icoana făcătoare de minuni, m-am făcut frumos peste noapte?
– Stai, bre, ce te umfli aşa? Stai că dau, uite-acu’ vine norocu’…
Dacă văzuse cineva că Vica, a mai mică dintre fetele lui Liberare, se depărtase prea mult de mal, încetul cu încetul, ca şi cum ar fi fost trasă mai la adânc fără să ştie, numai Dumnezeu ar fi putut să spună. Dar, dacă văzuse, ori crezuse că se va întoarce singură către mal şi întorsese privirile în altă parte, ori nu mai avusese timp să strige la ea.
Axinte auzise doar ţipetele Gherghinei şi simţise răceală pe şira spinării.
– Tată, sări că se duce Vica la fund! Sări!!!
Numai că până să sară Liberare din iarbă îl văzuseră toţi pe Moşu’ cum înota către mijlocul gârlei, tăind apa ca o nălucă, iar iuţeala animalului se dovedise a fi, până la urmă, scăparea Vicăi. O apucase cu colţii de rochie şi o trăsese încet către mal, lăsând-o în mâinile ălora care se aruncaseră şi ei în apă când auziseră ţipetele.
După aceea, în timp ce Liberare căzuse în genunchi deasupra copilei şi înjura ca un zăbăuc apele pământului şi potopul lui Noe, Moşu’ îşi scuturase blana şi hămăise îndelung, poate pentru a le da de înţeles că tot ceea ce fusese mai greu trecuse şi el se achitase de o datorie la care nu se gândise nimeni.
Vica scuipase apă, tuşise şi clipise din genele lungi, iar Liberare se uitase la câine ca la o minune. Tremura din toate încheieturile şi cămaşa troznea la încheieturi sub umerii săi laţi. Le petrecuse pe Gherghina şi pe Maria cu o mână, de parcă i-ar fi fost frică să nu i le ia şi pe ele cineva pentru a le da pe apă, iar cu cealaltă mângâia fruntea umedă a Vicăi.
– Un’ vruseşi tu să te duci, Vico, un’ vruseşi să te duci? Bine, fă, nu-ţi strigai să nu te bagi la adânc? Ce-i spuneam io lu’ mă-ta dacă nu te apuca-n colţi dulău’ lu’ Axinte?
După câteva minute copila începuse să râdă, aşa cum fac copiii care nu înţeleg din ce pericol de moarte au scăpat ca prin urechile acului şi cred că nimic rău nu li s-ar fi putut întâmpla.
Până seara, satul vuise… Iar Moşu’ umbla în urma lui Axinte prin praful uliţei, cu coada pe sus, dându-le tuturor de înţeles că greşiseră amarnic atunci când nu puseseră preţ pe puterea lui câinească.
Din uşa cârciumii, după ce făcuse cinste, ca la zi mare, Liberare strigase cu lacrimi în ochi:
– Axinte, ăsta nu e câine, mă! E tata câinilor, mă, e Dumnezeu’ lor. Ascultă-mă pe mine, Axinte, o să-l visez şi noaptea, că mi-a scos-o pe Vica din gârlă! Bă, uitaţi-vă la mine, să nu-mi mai spuneţi Liberare dacă n-am dreptate. E tata câinilor

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru


11 gânduri despre “Călătoria (6)

  1. Eu am descoperit abia acum „Călătoria”, deşi te urmăresc din august. Uneori WordPress nu trimite notificările despre textele nou apărute, dar plăcerea cu care am citit cele 6 episoade ale acestui – deja – roman nu poate fi descrisă. Îmi place scriitura simplă, directă şi plină de ritm, felul în care redai lumea satului, pe care mi-o amintesc din copilărie, când mă duceam la bunicii din partea mamei, dar asta e la doar 20 de km de Bucureşti, precum şi limbajul specific celor de la ţară, frust şi de multe ori amuzant. Iar Moşu’ e deja un personaj „consacrat”. Spor la scris. Aştept cu nerăbdare şi bucurie următoarele episoade.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Pana la urma te-ndurasi de el si-l botezasi ! Axinte…nu chiar un nume neobisnuit prin satele din Olt si Teleorman asa incat , chiar e credibil si-l face pe omul nostru ceva mai autentic . Fara nume…mergea pana la un anume punct dar dupa…” Fete sau băieţi, umblau de colo până colo pe malul gârlei, despuiaţi, se bălăceau sau prindeau cu mâinile goale peşti pe care-i frigeau ” . Ce fel de pesti puteau s a prinda aia cu mainile goale in afara de zvarlugi { alea de stau in namolul d e pe fundul apei si pe care le prinzi luand malul cu mainile si aruncandu-l pe mal…cu tot cu zvarlugi , daca exista fireste } sau arareori caracuda ? Cand ma gandesc ca Liviu Dragnea…pescuieste doar stiuca iar asta , provenind tot d e pe-acolo , d e prin locurile descrise d e dumneata , imi vin toti dracii : cum uita omu’ de und e plaeaca al dracului om !!!! Ieri alaltaieri se bucura pentru c-a reusit sa prinda o caracuda si trei zvarlugi iar azi… se poate duce sa pescuiasca chiar si in Brazilia daca la noi se-ntampla sa fie prea multi tantari . Onorabile , iti doresc dumitale si sufletului dumitale…ala pereche 😉 , sa aveti parte de-o saptamana cat mai linistita si profitabila in acelasi timp !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Numele personajului e provizoriu, deşi recunosc că aş înclina să îl păstrez. Exact aşa am gândit şi eu, era greu fără un nume, fie el şi provizoriu. Dragnea ăsta, cu tot cu mustăcioara lui, ne-a pus pe toți în ac. Pe post de momeală. Nu-i de râs, e de plâns, iar deplasările sale pe meleaguri exotice devin de un prost gust indiscutabil. Zi bună vă doresc şi eu…

      Apreciază

      1. Nu-s multumit de felul cum evolueaza chestia cu…” Mosul ” . Iarta-ma ca-mi permit insa , da-l dracului de javra , ca-i caine de stana nu Lassie sau ETI , cum sa-ti creada cineva c-a sarit ala s-o salveze de la inec pe toanta aia de fata a lui Liberare !? Respect deosebit in continuare si…astept partea a seasea .

        Apreciat de 1 persoană

        1. Nu văd de ce nu ar fi posibil, totuşi, chiar exagerând oarecum – ne permite scenariul. Fiţi îngăduitor. 🙂 Îmi plac toate „javrele”, mea culpa, nu-l pot da dracului. Toate cele bune! Zi frumoasă şi lectură plăcută în continuare! ☺

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s