Se ridică şi îşi puse traista pe umăr. Moşu’ i-o luă înainte, cu coada pe sus, de parcă s-ar fi grăbit să ajungă mai repede la haltă spre a încheia socotelile dintre el şi stăpân la venirea personalului.
Axinte îl privi cu duioşie. Şi-ar fi dorit să ştie dacă se afla ceva în mintea animalului, dacă presimţea despărţirea definitivă sau dacă, pur şi simplu, nu înţelegea nimic şi trăia fiecare zi fără grija alteia. Dar parcă înţelegem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Nu-nţelegem, cât am fi noi de oameni care buchisesc viaţa ca pe o carte… Mare cartea asta, Moşule, mare şi n-ajungi vreodată să o citeşti pe de-a-ntregul. Scuipi în buricele degetelor şi mai întorci o filă, şi încă una, şi încă una, până afli că drumul tău prin lume s-a sfârşit şi trebuie să-i laşi pe alţii să citească mai departe.
Fu contrariat de acele gânduri care se năpusteau peste el dintr-o dată. Trăise, iubise, muncise ca deşelatu’, spărsese ceapa cu pumnu’ şi tăiase mămăliga cu aţa, toamna culesese via, făcuse vinul, făcuse şi ţuică, mai îndreptase câte o şipcă sau bătuse câte un cui, dăduse cu bidineaua, îi mai ajutase şi pe alţii… De-ale gospodăriei. Dar întrebări despre viaţă nu-şi pusese niciodată. O luase aşa cum venea, o poftise să şadă la masa lui şi să întingă în blid. Atât…
– Şi atunci de ce pleci? Vrei să iei acu’ viaţa de la capăt după ce atâta vreme te-ai mulţumit să trăieşti aşa cum ai trăit?
Vorbise singur sau poate că i se păruse şi toate acele cuvinte erau doar în mintea sa… O fantasmă. Ca un fum de ţigară care se pierde după ce l-ai suflat şi nici amintirea lui albastră nu mai rămâne.

*

Într-un februarie nărăvaş căzuse un viscol puternic peste ei, chiar şi bătrânii satului se miraseră şi îşi făcuseră cruci mari. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată, o spuneau şi-n culcare, şi-n sculare, acoperişurile caselor se zgâlţâiau înfricoşător, sobele duduiau fără să facă faţă gerului, iar el privise pe fereastră şi observase înspăimântat că zăpada ascunsese pe de-a-ntregul coteţul câinelui.
Ieşise repede în nebunia albă care plesnea casa, furibundă, reuşise să sape o potecă până la Moşu’ şi-l găsise în coteţ, făcut covrig, fără să scâncească sau să latre, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru o îndelungată hibernare pe care o accepta fără să protesteze. Îl luase în casă.
Moşu’ îşi scuturase în prag blana lungă în care se topeau ace de gheaţă, privise curios într-o parte şi în alta a camerei, apoi se tolănise la piciorul patului şi închisese ochii. Acceptase schimbarea fără să dea vreun semn că era mulţumit sau nu, fericit sau nu fiindcă scăpase de coteţul acela ascuns sub troienele din ce în ce mai înalte.
Nevastă-sa îl privise lung, aşa cum fac femeile atunci când ceva este peste puterea lor de înţelegere. Zisese că nu mai e sănătos la cap.
– Unde-ai pomenit, bărbate, să stea animalul în casă, laolaltă cu oamenii? Ce fel de om oi fi şi tu? Ţi-a luat Dumnezeu minţile?
Nu mai pomenise, e drept, chiar încercase să îşi reamintească dacă o astfel de întâmplare existase vreodată în satul lor, dar nici nu-l dăduse afară pe Moşu` până când nu trecuse viscolul acela învârtoşat care dorise să mute satul din loc.
Nu-l mutase. Dar unii muriseră de frig prin camerele îngheţate, aşa cum păţise ţaţa Mărioara, de pildă. Bătrână de-o uitase Dumnezeu pe uliţe, îmbrobodită, fără copii, rămasă singură într-o coşmelie pe care nu mai avusese cu ce să o încălzească. Până să se dezmeticească vecinii, sloi fusese baba, abia o desprinseseră din pat ca s-o ducă la groapă pe un ger cumplit. La început, groparii nici nu vruseseră să audă de săpat, aruncaseră cazmalele în zăpada înaltă, clătinaseră capetele pletoase şi vruseseră să plece, noroc cu popa Tănase – le dăduse de mâncare şi de băutură, le citise din Scripturi, îi afurisise dacă văzuse că nu o scoate la capăt cu ei, le promisese viaţa îmbelşugată pe lumea cealaltă, până la urmă săpaseră o groapă mică, atât de mică încât ţaţa Mărioara putea să audă şi viscolul de-acolo. Aşa spusese unul dintre gropari, înainte să ducă la gură sticla cu ţuică, după ce o acoperiseră pe moartă şi se pregăteau să plece înspre cârciumă.
Tot atunci murise şi Stoian Vijelie, ăstuia-i plăcuse în tinereţe să umble pe la vădane taman când vremea îi poprea pe toţi în case, nu-l opreau nici vântul, nici potopul, şi tocmai de-aia i se spusese aşa.
Avea copii, doi, băiat şi fată, dar până atunci veneau pe la el numai primăvara, vara şi toamna. Ziceau că iarna e mai greu, fiindcă li se înzăpezesc maşinile.
– Păi atunci descurcă-te, tată, dacă nu vrei să vii cu noi la oraş. Ce te costă?
Nu vrusese să-şi lase casa, le dăduse mereu cu tifla, că n-o să ajung eu să primesc pomană de la voi, după o viaţă muncită, ai dracului să fiţi amândoi, murise de frig şi – oamenii din sat se uitau sugestiv către cerul de plumb – copiii fuseseră nevoiţi să ajungă la mort şi iarna, vrând-nevrând. Nu li se înzăpeziseră maşinile, totuşi, semn că totul în viaţa asta se rezumă doar la a vrea, după cum spuseseră ăi bătrâni.
– Numai să vrei, bă, strigase unu’, numai să vrei! Da` dacă nu vrei, atunci degeaba eşti deştept şi-ai fost la şcoli, te caci în ea de viaţă şi moare tac-tu ca un câine… Ptiu!
Şi dăduse cu căciula de pământ, cerând încă o ţuică fiartă, plin de năduf. Oamenii din cârciumă îl aprobaseră în tăcere, vărsaseră câteva picături pentru sufletul răposatului şi viaţa mersese înainte, către primăvara aşteptată ca pe o izbăvire. Un pic mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că oamenii nu aveau timp pentru a trage astfel de concluzii, dar nici nu-şi întrerupsese cursul.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru