– De, Moşule, aşa e viaţa oamenilor, tu de unde naiba să ştii?
Câinele sări să-l lingă pe obraz, aşa cum făcea atunci când simţea că stăpânul îl are aproape de inimă şi-i spune vorbe blânde, dar bărbatul îl ţinu la distanţă cu o mână.
– Ho, nebunule…
Trase iar din ţigară şi privi în lungul drumului. Într-un scârţâit prelung, ca un vaiet sfâşietor al lemnului bătrân, se apropia o căruţă trasă de un cal costeliv. Pe capră, un bărbat trecut de multă vreme de a doua tinereţe, învelit într-un halat de culoare gri, peticit, fluiera o melodie lăutărească.
O recunoscu imediat – Spune, spune moş bătrân… Când căruţa ajunse în dreptul său, ridică mâna şi salută.
– Noroc, Nae!
Celălalt întoarse capul, nedumerit, apoi îl văzu şi pe Moşu` şi dezveli imediat nişte gingii de o culoare bolnăvicioasă.
– Noroc, Axinte, un’ ai plecat cu noaptea-n cap? Şi de ce-ai mai luat şi câinele cu tine? Că n-oţ fi ieşit la promenadă, te pomeneşti, ai dracu` să fiţi!
Nu se supără şi râse, iar Moşu’ hămăi vesel… Îi făcu lui Nae semn să nu dea bice cailor.
– Dar tu unde te duci? Că văz că mă-ntrebi pe mine şi umbli brambura…
– I-am dus lu’ impiegatu’ niște lemne de foc. Acu’ e vară-n bătătură, da’ crezi că iarna uită să mai vină peste noi? Am luat bani frumoşi pe ele, mă, treci diseară pe la crâşmă şi-ţi fac cinste, nu se găureşte cerul din asta. Nici nu sărăcesc.
– Nu vin, mă. Plec la Bucureşti.
– Ce să cauţi, mă, la Bucureşti? Crezi că la Bucureşti e mai bine ca aci? E mai rău, orăşenii tot de la noi aşteaptă pâinea. Ar muri de foame dacă n-am fi noi. Le-a luat capitalismu` mințile, i-a nenorocit şi pe ei. Axinte, ascultă la mine, nu mă duc la Bucureşti nici dacă îmi dă statu’ încă o căruță și doi cai. Stau aci, n-am io nevoie de grijile lor, le am pe-ale mele… Şi ce zici că faci acolo, umbli teleleu ca belferu’ cu bani la teşcherea?
– Vreau să văd cum e viaţa pe la ei.
– Ete fleoşc! Mă şterg cu ea la cur. Cum să fie? Se uită unii la alţii şi dă din guri. Altceva nu. Ca la oraş. Tu nici aici nu împleteşti vorbele, darmite acolo? Te pomeneşti că vrei să ajungi boier… Nu merge. Dacă te-ai născut la coada vacii n-ajungi mai departe de uşa grajdului nici dacă te caci în sus.
Îi întinse o ţigară, însă celălalt îl refuză.
– Mai încolo, Axinte, mai încolo… Când ajung acasă. Îmi face a mea şi-o cafea. Iacobs d-aia. Şi sunt şi io boier, mă, nu tre’ să iau în piept drumu’ de Bucureşti. Stau pe prispă, ascult difuzoru’ şi mă pun la curent cu mersu’ vieții. Că viața merge, nu stă locului. Numai noi stăm ca proștii și aşteptăm să ne intre moartea-n curte. Pe furiş, ca hoţomana. Sau cu o falcă în cer şi una în pământ, grăbită ca fata mare…

*

– Bă, io sunt bun ca pâinea caldă! striga Nae în serile în care patima băuturii îl ciupea de amândoi obrajii cu degete nevăzute. Se înroşea ca racul aruncat în apă clocotită, pufnea nemulţumit dacă unii sau alţii se făceau că nu îl bagă în seamă – cu toate că el ştia că era ascultat cu urechile ciulite –, dădea paharul cu rachiu peste cap şi striga din nou:
– Io sunt bun ca pâinea caldă, mă!
Nu zicea niciodată sunt bun ca pâinea lui Dumnezeu, aşa cum spun, de altfel, mulţi dintre oameni, iar sătenii dădeau din cap a înţelegere, semn clar că Nae nici nu ajunge la biserică, dar nici nu ia numele Domnului în deşert.

♣ Cristian Lisandru

sursa foto – goodfon.ru